Între orele 3 și 03.45 se ridica armamentul și muniția, mă rog… pistoalele calibru 7.65 mm, vestitele „Carpați”. Chiaun de somn, introduceam „boabele” în încărcător și plecam spre sala de mese.
Sutele de polițiști rutieri cu uniforme reflectorizante păreau niște licurici în întunericul platoului academiei de poliție.
Mâncam pe fugă și ne indreptam spre locul de îmbarcare. Știam fiecare în ce autobuz trebuie să urcăm și, dacă prindeam loc pe scaun, mai moțăiam puțin până la destinație. De fapt, de oboseală, dormeam și în picioare.
Autobuzul oprea din loc în loc și, pe rând, câte un polițist era „scuipat” în stradă.
-Anton! Aici cobori tu.
-Mihăilă! Jos, e stația ta.


Destinația mea era pe Calea Victoriei, chiar în fața CEC-ului.
Peste drum, la intersecție cu strada Stravopoleos (n-am să uit în veci numele acelei străzi) era „plantat” Andrei, colegul meu de la Brașov. Deși eram la vreo 20 de metri unul de celălalt, nu puteam sta unul lângă celălalt. Andrei e plecat prin Anglia de vreo câțiva ani, a lăsat poliția.
De la ora 6 până la 14 stăteam la acel colț de stradă, eu cu mine însumi. Mă întrebam ce rol aveam acolo. Mai oprea câte un șofer lângă mine și mă întreba cum ajunge în vreun loc. Îi răspundeam că abia știu unde sunt eu, d-apăi să-l mai îndrum și pe el și omul pleca nedumerit.
După cinci ore de stat în picioare în același loc, îmi surâdea ideea de a mă așeza în fund pe bordură. Dar mai aveam trei ore de stat și urma să vină autobuzul din care erau iarăși „scuipați” agenții de la schimbul doi, iar pe noi ne culegea. Cei de la schimbul doi erau mai norocoși, măcar nu se trezeau la trei noaptea.
Traficul de pe Calea București nu era restricționat încă, mai era o săptămână până la summit. În afară de stat în picioare, nu trebuia să fac nimic. Grea muncă statul degeaba în picioare. Timpul trece al naibii de greu când nu faci nimic.
Din săptămâna a doua, Calea Victoriei a devenit „culoar unic”. Pe acolo treceau doar coloane oficiale și mașini cu ecuson. Era jale mare dacă pătrundea vreo mașină neautorizată pe acolo și trebuia de îndată oprită și raportat incidentul de securitate.
Într-una din zile, o bătrănă dacie vișinie venea agale spre mine. Nici nu a trebuit să mă mai uit dacă are sau nu ecuson, mi-am dat seama că e vreun rătăcit, mai ales că auzeam fluierul colegului de la intersecția de mai jos, de acolo de unde „scăpase” dăcioara. Am oprit-o repede și am observat că la volan era un bărbat, în dreapta era soția acestuia, iar în spate erau niște haine și plăpumi.
-Cum ajung și eu să ies spre Brăila?
-Nene, nu știu cum ai ajuns tu aici. Întoarce repede până nu te vede careva!
Între timp a ajuns și colegul meu care alergase după mașină.
-Omule, vrei să mă bagi în rahat? Ți-am facut semn să faci dreapta, că e închis drumul!
-N-am văzut, dom’le, că nu-s d-aici.
În altă zi, un camion a oprit fix pe străduța de lângă CEC, cea pe care nu trebuia să las pe nimeni să oprească.
„Nici ministrul dacă vine, nu-l lași să oprească aici!” fusesem instruit temeinic de șeful de sector, un bucureștean flegmatic care dădea ture să ne tot controleze ca nu cumva să ne părăsim posturile. N-ar fi întrebat vreodată dacă ne e frig (chiar ne era), dacă ne e foame, sete ori dacă vrem să stăm și noi zece minute jos la el în mașină să ne mai dezmorțim.
Văzând ditai camionul oprit acolo, m-am dus la șofer și i-am zis să plece, însă acesta a zis că are apropbare să oprească acolo, fiind cu căblăraie și alte lucruri necesare vizitei ce avea să urmeze la CEC. Am insistat să plece, cu gândul la ce mi se spusese.

-Nu pleacă nicăieri! Din ordinul meu va sta aici! Camionul și duba asta.
A strigat spre mine un comisar șef de vreo 140 de kile, în timp ce se apropia de mine în pas grăbit și gâfâind. Mi-a zis ce șef e și el, dar i-am zis că nu mă interesează, pentru că șeful meu mi-a zis că nimeni nu oprește acolo. Mi-a zis că-s bătut în cap, că acel camion acolo trebuie să fie.
-Băăăă!!! Ce dracu’-i cu camionul ăsta aici??? Și duba aia???
M-am întors și l-am văzut pe șeful meu de sector.
-Unde ai fost, bă, de a parcat ditai măgăuaia aici?
L-am căutat din priviri pe umflat ca să indic responsabilul, dar acesta dispăruse. La cât de repede mergea bănuiam că nu poate fi prea departe. A ieșit de după camion.
-Salut, bă! Ce-ai, bă, cu camionu’? E de la ei, aici tre’ să stea.
-A, da? N-am știut. E în regulă!
Bucuros că se rezolvaseră problema, m-am pus din nou pe așteptat sosirea autobuzului salvator.
În toate zilele era frig dimineața, dar în unele am avut și ghinionul să plouă, ba chiar să ningă. Alea au trecut cel mai greu. Era în aprilie…2008.
După 14 zile, iată că sosise ziua cea mare. Urma să-l întâlnesc.
Fusesem instruiți să nu ne băgăm mâinile în buzunare ca să nu dăm de bănuit lunetiștilor de pe clădiri. Și ei stătuseră acolo la fel ca noi.
Stația a început să facă ca un aparat radio vechi și fără semnal. Din zare se vedeau venind motocicliștii, urmați de niște mașini americane imense și blindate, pe geamurile cărora erau ieșiți pe fiecare parte luptători cu arme automate. Alaiul era lung și luminos.
Una dintre mașini a oprit chiar în fața clădirii CEC și l-am observat pe George coborând.
N-am apucat să-l salut, dar sigur mă văzuse.
A fost o întâlnire foarte bună și constructivă!