-Să trăiți!
-Aoleeeu, v-au îndoctrinat ăia deja, bă, acolo la Câmpina. Mie îmi ziceți „salut”, nu să trăiesc.
Era în iarna anului 2005, când ajunsesem la o secție de poliție din Brașov, unde urma să îmi petrec stagiul de practică, fiind elev al Școlii de Agenți de Poliție „Vasile Lascăr” din Câmpina.
Tocmai îl salutasem pe cel care avea să ne fie ofițer șef de schimb pe parcursul celor două luni de practică. Sau trei, chiar nu-mi amintesc.

Era primul contact pe care îl luam cu un ofițer operativ, iar omul mi se părea foarte fain. Și chiar era.
Deși se presupunea că trebuia să învățăm meseria de polițist, pe parcursul întregii perioade de practică am lucrat schimbul trei, doar în patrule pedestre. Adică pe jos.

Pe vremea aia nu existau încă Loganurile de poliție, erau doar două dube, din care circula doar una. Restul polițiștilor patrulau pe jos.
Noi, elevii, eram repartizați cu câte un polițist și eram exact ca niște ghimpi în coastele lor.

Pe la ora unsprezece și ceva ieșeam din secție, mișcându-mă agale cu cele două perechi de izmene pe care le aveam sub pantaloni. După ora unu noaptea, pe străzi nu mai umblau nici câinii. Era un frig de crăpau pietrele, iar izmenele mi se dovedeau ineficiente.

Mă întrebam care dobitoc ar putea gândi că un om poate cutreiera pe străzi o noapte întreagă la -20 de grade Celsius.
Și chiar aveau pretenția asta, pentru că atunci când un ofițer venea în control, oprea lângă tine și întindea mâna pentru a da noroc, te întreba dacă ai întâmpinat ceva probleme, apoi urca în mașină și pleca mai departe. Aveam să aflu mai încolo de ce dădea noroc cu noi. Mai puțin din politețe și mai mult pentru a descoperi dacă ai mâinile calde, semn că ai stat ascuns pe undeva pe la căldură.

Un singur ofițer venea la noi nu să ne controleze, ci ca să ne aducă ceai fierbinte. Venea cu mașina lui personală în care avea un termos mare cu ceai fierbinte și pahare de unică folosință. Stătea cu noi de vorbă, avea glume faine și era o plăcere pentru mine să-l ascult. Era cel cu salutul de la începutul textului.

După câteva săptămâni d-astea, în care nu făcusem nimic altceva decât să umblu noaptea pe străzi pustii și să mă învinețesc de frig, mă întrebam dacă nu cumva făcusem o mare tâmpenie când am ales școala de poliție și am renunțat la facultatea de inginerie tehnologică unde fusesem admis.

Într-una din nopți, fiind de serviciu cu un polițist mai în vârstă, i-am zis că eu nu mai suport frigul și că dacă asta înseamnă să fii polițist, îmi bag ceva în ea de poliție. Eficiența noastră era zero. Hoții umblau de mult cu mașini, chiar cu stații de emisie-recepție, iar noi eram pe jos, înghețați lemn.
Mai controlam câte un paznic și ne invita la el în gheretă, iar noi profitam și stăteam cât de mult puteam pentru a ne încălzi puțin. Unul dintre paznici, văzând că sunt vânăt, ne-a zis să mai stăm la el să ne încălzim și să luam loc pe o canapea pe care o avea acolo.

Dând de căldură, colegului i-a venit Moș Ene pe la gene și l-a rugat pe paznic să stingă becul ăla de ne bătea fix în ochi.
-Ăla nu poate fi stins, e o lampă de veghe, e mereu aprins, nu am cum să-l sting, nici nu are întrerupător. Aș da cu apă pe el ca să se ardă, dar are și protecția aia pe el. Și pe mine mă enervează de mor! ne-a zis paznicul.
-Dar haideți că încerc să-l acopăr cu ceva, să nu vă mai deranjeze. a continuat el, în timp ce s-a cocoțat pe un scaun și încerca să lipească o revistă pe enervantul bec.
În timp ce se chinuia el acolo, a venit replica colegului:
-Auzi, dar dacă îl stingi și îl aprinzi așa repede, de foarte multe ori, oare nu se arde?

Îmi venea să intru în pământ de rușine, aș fi scăpat astfel de bec, dar ca să salvez situația, am început să râd copios, ca și când m-aș fi prins de gluma senzațională a bătrânului polițist. A râs și paznicul. Nu știu dacă se prinsese că omul nu glumise și că vorbise foarte serios, chiar mândru de soluția ingenioasă pe care o dăduse.

În altă noapte, patrulam tot pe jos, cu un agent tânăr, un băiat foarte deștept de care îmi plăcea și cu care aveam ce vorbi toată noaptea.
Am ajuns cu el într-o autogară la un non-stop și, spunându-mi că îi e foame, și-a cumpărat un sendviș cu cârnați și muștar. Eram lihnit și eu, iar mirosul mă făcea să leșin de foame.
-Tu nu îți iei? m-a întrebat, în timp ce mușca cu nesaț din sendvișul aburind.
-Nu-mi iau, nu prea mi-e foame.

Colegul s-a dus la geam și i-a cerut vânzătoarei să mai facă un sendviș. Mi l-a dat zâmbind și mi-a zis că nu trebuie să-mi fie rușine, că nici el nu avea bani când era elev.
Mi-a fost puțină rușine, dar l-am topit rapid.

Colegul cu becul a ieșit la pensie de ani buni, se zvonea că nu mai era prea sănătos mintal. De altfel, de pe vremea când lucram cu el nu avea armă pe mână.
Pe cel cu sendvisul îl văd des prin curtea poliției, e ofițer acum și de câte ori îl văd, îmi fuge gândul la gestul lui de atunci. Ba chiar i-am amintit într-o zi și i-am mulțumit.
Ofițerul pe care l-am salutat în prima zi, cel care venea în control și ne aducea ceai fierbinte e acum în pușcărie.
Este, probabil, cel mai cunoscut polițist din România.