Facebook-ul mi se părea o prostie, așa că am decis să-mi închid profilul, pe care oricum îl deschideam foarte rar, mai ales că nici nu aveam un smartphone și nici nu mi se părea un lucru benefic.
Mi l-am redeschis apoi, dar aveam vreo 300 de prieteni în listă, iar când puneam vreo poză, ceea ce se întâmpla foarte rar, „strângeam” maxim cincizeci de like-uri.

La trei luni după absolvirea școlii de poliție, ca orice tânăr de 20 de ani, cu înțelepciune lipsă, ca să fiu elegant și să nu zic prost grămada, deși nucă am fost, am făcut un credit la bancă pe zece ani.
Aaa, nu am luat bani ca să-i investesc în ceva, i-am luat ca să-mi iau o mașină. Și mi-am luat un Golf 4, d-ăla de au acum toți de vânzare prin comentarii. Vă repet cât am fost de prost? Un credit pe zece ani pentru o mașină!
Când a venit criza și salariile bugetarilor au fost ciuntite brutal și brusc cu 25%, am mai putut plăti rata câteva luni, după care am fost executat silit de către o firmă de recuperări creanțe.

La momentul ăla eram însă suficient de isteț încât să-l înjur mai puțin pe Băsescu și mai mult pe mine, știți voi, prostul ăla de făcuse credit pe zece ani pentru o mașină. Și nu am comentat nimic, am considerat măsura una de sacrificiu, cu toate că, privind în trecut, România era încă țara în care politicienii furau ca în codru, în timp ce bugetarilor li se tăiaseră salariile.

Într-o zi am postat un text pe profilul meu, în care povesteam despre prima zi de școală la Câmpina.
Am observat că textul meu adunase peste o sută de like-uri, mai multe decât aveam la orice altă poză, semn ce îmi arăta că, dacă tot sunt urât, s-ar putea să compensez cu capul, iar când un alt text de-ale mele (de-al meu, dacă vă place mai mult) a strâns mai multe aprecieri decât poza pițipoancei cu fesele etalate lângă teracotă, m-am gândit că s-ar putea să am talent. Și am mai scris.

„Polițiștii au umor” pagina de Facebook a colegului meu Dan Georgescu, a distribuit unul dintre texte și astfel a început totul.
Ajungând un text prin presă și mai apoi pe la șefii mei și pe la IGPR, am fost chemat de inspectorul șef, dar acel episod cred că deja îl cunoașteți.
Iulian Surugiu, un lider de sindicat pe care îl cunoșteam doar de pe la tv, m-a sunat și mi-a zis să stau liniștit că mă va apăra și că as putea scrie la numele paginii „Marian Godină și Iulian Surugiu”, că să pară o activitate sindicală, ceea ce, în acele momente tulburate pentru mine, am și făcut, pentru câteva ore, până mi-am dat seama că varianta asta nu e una ok pentru mine și că nu vreau să mă asociez cu vreun sindicat ori să fiu folosit de cineva. Dacă vă uitați la istoricul numelui paginii, veți observa că încă apare asta.
 

Dan Georgescu, colegul cu pagina „Polițiștii au umor” a postat un text în care critica dur șefii mei și care a fost distribuit de mii de ori, inflamând internetul și publicul. S-a format astfel un scut în jurul meu și am fost lăsat în continuare să scriu, iar unii dintre șefii de atunci s-au pensionat forțat.
Prin politie circular deja zvonuri, iar cei care beneficiaseră din plin de schimbările care avuseseră loc datorită mie, se întrebau acum de ce nu sunt dat afară.
Devenisem atunci omul serviciilor, omul de la doi și-un sfert sau, asta o auzeam ce mai des, aveam pe cineva „mare rău” la București. Omul ăsta „mare rău” mi s-a dovedit un adevărat înger păzitor, căci mulți dintre șefii de pe atunci se fereau să-mi facă ceva, de teama „omului de la București care-mi ține spatele”.
Târziu și-au dat ei seama că eram doar un ciurli-burli pe care l-ar fi putut elimina ușor dacă ar fi făcut-o din fașă, înainte de a ajunge să am o pagină cu peste o sută de mii de like-uri.

Deci Dan e unul dintre puținii polițiști care m-au sprijinit la vremea aia și unul dintre puținii, dacă nu chiar singurul polițist căruia îi datorez ceva.
Iar cel mai mult, datorez succesul meu, dacă îl pot numi așa, celor care m-au urmărit, oameni simpli, cei care atunci ați distribuit textele mele și care ați semnat chiar o petiție.

Înainte de a mă apuca de scris, eu eram cel care mereu se ridica cu vreo problemă în ședințe și eu eram cel care, deși credea că are sprijinul celorlalți, rămânea mereu singur.
Așa că vă întreb eu acum pe voi, bravi polițiști, ce vă datorez eu vouă? Din fericire pentru mine, nu vă datorez nimic.
Am scris apoi o carte care s-a vândut în peste cincizeci de mii de exemplare, lucru care mi-a adus o sumă de bani din care am achitat creditul prostului cu golful și un credit pe care îl aveau părinții mei, cei care mă ajutau pe vremea când rămâneam mereu fără bani.
Pe drumul meu spre București, am fost sunat de cineva de la editură care m-a întrebat dacă am văzut cine vine la lansarea cărții mele care urma să aibă loc.
-Unde să văd? N-am văzut.
-Vine Cioloș!
Nu mai știu cum am reacționat exact, dar în mod sigur mi-a dat un sentiment de siguranță faptul că va veni la lansare prim-ministrul.

În ziua lansării, la Biblioteca Centrală Universitară din București, a fost prima și singura dată în viața mea când l-am întâlnit pe dl Dacian Cioloș. Am vorbit cu dumnealui maxim cinci minute, timp în care m-a rugat să nu menționez nimic despre el și să nu-i aduc mulțumiri, pentru că el nu a venit d-asta acolo, ci doar ca să arate că-i susține pe cei care demască nereguli.

Am mai vorbit cu dl Cioloș când mi-a scris pe Facebook și m-a întrebat dacă îl cunosc pe politistul care a fost la cazul ursului împușcat de la Sibiu, caz despre care eu scrisesem și care nu prea semăna cu ce comunicaseră autoritățile. I-am spus că îl știu și m-a rugat să-i dau numărul lui de telefon ca să-l sune. Discuția asta am purtat-o în scris, prin mesaje. Apoi, colegul acela m-a sunat și a exclamat: bă, ești nebun, m-a sunat prim-ministrul!!!
Cam asta a fost interacțiunea mea cu dl Cioloș.

După momentul lansării pentru unii era clară treaba. Eram „omul lui Cioloș”.
La fiecare știre despre mine apăreau comentarii de genul „ăsta e cu Cioloș, e omul lui, d-aia a avut el tupeu, că avea spate”. Mulți dintre ăștia erau polițiști, iar unul dintre cei mai vocali era chiar josnicul al cărui număr de telefon i-l dădusem și care până în ziua de azi comentează la postări despre mine cum sunt eu omul lui Cioloș, că știe el.
Drag coleg, că doar știu că citești tot ce scriu, spre deosebire de mine, tu ai vorbit cu dumnealui la telefon personal, deci aș putea spune, conform logicii tale, că tu ești omul lui mai mult decât sunt eu.

Un e-mail primit într-o seară, mă anunța că am fost nominalizat de Revista Politico ca fiind Personalitatea anului în România și eram invitat la Bruxelles alături de alți 27 de oameni din celelalte țări europene.
Am crezut că e o glumă și am luat-o de bună abia după ce am vorbit cu o doamnă româncă de acolo și care m-a lămurit.
Întorcându-mă de la Bruxelles, devenisem omul lui Soros, iar renumita televiziune România Tv îmi prezenta la televizor o fotografie în care eram prezentat drept „agent de influență al lui Soros”.
 

Am scris despre jandarmi de fiecare dată când am considerat că sunt acuzați pe nedrept. Am devenit o invenție a MAI-ului, una bine gândită pentru a spăla imaginea angajaților, părând că fac o opoziție, una tolerată de ei, dar menită de a-mi da credibilitate atunci când e nevoie de mine.
Am criticat intervenția jandarmilor de pe 10 august. Cei care mă înjuraseră cu ceva timp în urmă, îmi erau acum fani și mă aplaudau, în timp ce jandarmii mă înjurau acuzându-mă că fac orice pentru a-mi face imagine.

Am luat apărarea polițiștilor de atât de multe ori și în atât de multe cazuri în care îmi era clar că îmi voi atrage oprobriul. Eram din nou trompeta MAI, unealta isteț gândită în vreun laborator secret.
Au organizat polițiștii un protest la București. Pentru salarii, normal, că pentru vreun principiu sau pentru știrbirea vreunei legi nu-i veți vedea înghesuiți. Chiar mă, băieți, cum era, mă, să faceți un protest când se măcelăreau legile justiției? Eee…ce frumos s-ar fi văzut. Dar îmi aduc aminte că și pe atunci vă citeam comentariile unora dintre voi care spuneați că o să ieșiți voi pentru procurori când veti avea salariile lor.

Deci tot la bani vă era capul. Repet, unora dintre voi, nu generalizez.
Și cum spuneam, ați facut un protest pentru bănet. Și fusesem schimbul trei, dar am venit la București. Mie nu-mi trebuiau bani, eram bine. Dar am venit să vă dau încredere. Iar unii dintre voi și-au dorit o poză cu mine. Și am făcut și poze, deși sunt jenat în postura asta, tocmai ca să nu creadă cineva că mă cred vreo vedetă. Iar după ce am plecat de acolo…”a venit și Godină ăla să facă poze p-acolo, mare vedetă, vedeta p**lii.” Asta ați zis, mă!
Ați făcut apoi un chef la Bran și m-ați invitat. Și am venit, deși nu-mi plac chefurile și nici nu beau. Și am plătit cazarea și mâncarea cot la cot, deși eu nu m-am cazat acolo și nu am stat mai mult de o oră, că nici manelele nu îmi plac. Am venit tot ca să nu ziceți că-s încrezut. Dar nu a fost de-ajuns, că ați scris apoi cât eram de încrezut p-acolo, iar unul cum m-a rugat să-i semnez pe o carte și l-am refuzat pe un ton arogant. Probabil a visat asta și a ținut să povestească.

Mi-a revenit sarcina de a-i înmâna o diplomă lui Traian Berbeceanu la Deva. A fost prima oară când îl vedeam. Am tot vorbit de atunci, iar la un moment dat l-am întrebat dacă vrea să ne fie naș. Dar ce să vezi, pe atunci habar nu aveam nici eu și nici el, că va ajunge să lucreze prin minister. Nici că va intra în politică nu știam, și nici el nu cred că știa. Dar cel mai tare lucru pentru tine, polițist care acum m-ai transformat în „omul lui Berbeceanu” e că, deși îți vine foarte greu să crezi tu asta, nu i-am cerut și nu îi voi cere în viața mea vreun favor pe linie de muncă. Și uite că lucrez exact ca ceilalți colegi în continuare, fără niciun privilegiu, așa cum probabil ți-ai dori tu, dacă ai ajunge „să ai pe cineva sus”, așa cum spun ăștia piloșii.
Dar ce să vezi, cu tot cu nașu’ acolo, când nu mi-a plăcut ce a făcut ministrul Vela nu am ezitat să scriu. Și l-am cam criticat la fel ca pe ministrul Carmen Dan, că nici atunci nu îmi țineam gura.


La momentul ăla s-au cam derutat unii și chiar nu mai pricepeau „omul cui sunt”. Ăsta se ia și de Vela…care o fi faza? Și-au spus.
Faza e că mai sunt unii și care nu-s ca tine, polițistule care tot n-ai loc de mine. Mai sunt unii care își spun mereu propriile păreri. E greu de înțeles, știu, mai ales când te transpui pe tine, ăla care ar face orice pentru un avantaj personal cât de mic.

Când un coleg al nostru avea probleme, am fost atât de vocal încât m-am ales și eu cu o plângere.
Când o colegă a dat de necaz, tamponându-se cu o doamnă cu doctorat plagiat, văzând nedreptatea comisă, am făcut publică măgăria, renunțând astfel la relația bună pe care o aveam cu șefii, lucru care iar i-a dat peste cap pe unii care nu mai înțelegeau „omul cui sunt.”

Am scris asta pentru cei care nu știu ce să creadă despre mine, discerneți singuri dacă am scris minciuni sau nu, dar am scris și pentru mine, în cazul în care, vreodată, nu voi mai ști cine sunt.
Iar vouă, colegilor dragi, vă transmit că nu-mi sunteți niciunul dator cu nimic, când v-am luat apărarea am făcut-o strict din convingerea mea și pentru că nu am putut asista pasiv la niște nedreptăti, mai ales că oamenii nu pot vedea lucrurile obiectiv informându-se doar dintr-o parte.
Tot din acest motiv v-am și criticat când unii v-ați bătut joc de meseria asta.
Dar și mai important pentru mine e că eu nu vă datorez absolut nimic vouă. Dar nimic! Nu ați ratat nicio ocazie de a-mi băga sula-n coaste, iar dacă mâine aș fi dat afară, vă veți bucura și veți spune „mai dă-l în …mea și pe ăla, că prea se credea el mare”.
Știu că oricare dintre voi ați fi putut scrie o carte, am auzit asta în nenumărate rânduri. De ce nu ați făcut-o sau de ce nu o faceți acum, nu știu.

Dacă vreți stimulente, de ce nu vă susțineți cauza, de ce nu protestați? Că doar nu le veți primi că mă înjurați pe mine, că am zis că mie mi se pare imoral.

Aaa, știu, pentru că mai mulți de câteva sute nu vă puteți aduna. Oricum veți fi mai puțini cu unul, că pe mine nu mă veți mai prinde pe acolo în veci, doar când veți protesta pentru vreun principiu. Adică în veci, după cum spuneam.

Despre mine, sunt foarte bine, iar ziua în care cineva mă va da afară din politie va fi ziua în care îmi va face un mare bine, căci de unul singur nu vreau să plec, nu din lașitate sau pentru salariu ori stimulente, ci pentru că îmi place prea mult ceea ce fac.

Aș mai scrie multe, dar le păstrez pentru noua carte.
Vouă, celor care m-ați susținut, care citiți, apreciați sau distribuiți ceea ce scriu, ori mă criticați în mod civilizat, vă mulțumesc! Dar nu uitați că va veni momentul în care voi scrie ceva ce nu vă va plăcea, iar atunci voi deveni „omul lui cutare”.