Stăteam cu colegul meu lângă mașina de poliție când a trecut pe lângă noi o femeie cu un copil plângând, pe care îl ținea de mână. S-a oprit lângă noi și i-a spus băiețelului:

-Uite, dacă mai plângi și nu ești cuminte, te dau la nenea polițistul!

M-am apropiat de ei și l-am întrebat pe copil de ce plânge. Ori că era speriat, ori că era timid, băiatul nu a răspuns nimic. Probabil că maică-sa nu îi cumpărase ce dorise el. Colegul meu a venit, l-a luat de mânuță și l-a dus spre mașina de poliție. Copilul nu a avut nimic de obiectat și nu s-a împotrivit în niciun fel. Am rămas cu femeia și i-am spus că dacă-l învață să aibă teamă de noi, în cazul în care copilul s-ar pierde vreodată de ea, când va vedea un polițist, în loc să meargă direct la omul în uniformă, va fugi de el ca de bau-bau. În timp ce vorbeam cu mama, am observat girofarurile mașinii de poliție și am auzit sirena. Copilul era fascinat de butoanele pe care le descoperise în mașină și acum le încerca pe toate. A coborât cu greu din mașina de poliție și l-am întrebat dacă i-a plăcut.

-Daaaa, e faină!

-O să te întreb acum dacă suntem preteni. Tu zici: preteni! Și batem palma. Vrei?

-Vreau!

-Preteni?

-Prieteni!

-Nu prieteni, preteni! Hai încă o dată!

-Preteni?

-Preteni!

-E bun că suntem preteni?

-E bun!

-Bun tare!

Mama a plecat puțin rușinată, dar cu copilul zâmbind și șters de lacrimi și muci și am rămas cu colegul meu.

-Mă, tu nu ești normal, până și pe copil l-ai învățat să spună preteni și bun tare?

-Și nu-i bun?

-Bun tare!