Am văzut zilele trecute o poză veche din Brașov în care era surprins un troleibuz articulat, d-ăla cu burduf, plin ochi cu oameni, unii îngrămădiți pe scări, agățându-se disperați de barele gata să se rupă. Imaginea nu îmi era străină, deși eram mic pe atunci, o văzusem și în realitate de atâtea ori.

Din curiozitate, mereu citesc și comentariile postărilor de pe Facebook. Așa am făcut și cu poza asta. „Uite, așa mergeam noi la serviciu și nu ne mai plângeam”, „Daaa, iar ăștia se plâng acum că n-au căldură în autobuz” etc. Cam ăsta era genul de comentarii.

Cumva, românul nostru simte nevoia să se fălească cu orice și prin orice chip să arate că e superior celuilalt. În cazul de față, cei care se vaită acum că nu e aer condiționat în autobuze sunt niște smiorcăiți, în timp ce ei, care au mers atâția ani ca sardinele, pe scara autobuzului, sunt niște oameni puternici.

În loc să observe cu bucurie că lucrurile au evoluat, că fiii lor nu mai sunt nevoiți să îndure lucrurile alea, parcă le e cumva un soi de ciudă că nu suntem și noi nevoiți să mergem așa cum au mers ei.

La fel mi se par și relatările despre „copilăria noastră” versus „copilăria lor” în care noi, ăștia din generația cu cheia la gât privim cu nostalgie la copilăria noastră și cu o oarecare milă la copilăria celor de acum, celor care stau pe tablete și se joacă pe calculator.

Serios? Așa copilărie faină am avut noi? Ce era atât de fain? Că nu am avut mai nimic?

Vezi acum o poză cu o cutie de „Bonibon” și te cuprinde o emoție care te face să exclami „ce fain era pe vremea noastră!!!”. Normal, dacă pupai atât de rar o cutie de bomboane.

„Noi jucam elastic, șotron, castel, machit, pitilcul, fotbal!”

Așa, și? Normal că ne jucam elastic când „jucăria” ne era la îndemână, dar oare cât îți stimula inteligența acțiunea de a sări într-un picior peste un elastic sau de a lovi niște pietre cu o minge? Asta dacă aveai minge, iar dacă aveai, era una din cauciuc, ovală, deși o aruncasei în aer pentru a o verifica înainte de a o cumpăra.

Unde mai pui că dacă o spărgeai, nu luai alta, ci o duceai la vulcanizat. Asta dacă nu îți ieșea ție lipitura cu cuțitul încins pe aragaz.

„Noi nu beam sucuri și toate prostiile, nu mâncam la mc și la kfc!”

Zi că n-aveai acasă tub d-ăla de sifon cu cap de bour și nu stăteai la cozi kilometrice pentru a-l umple!

Haaai, știu că îți amintești zgomotul infernal al pompelor ălora de băgau dioxid de carbon în apă de la robinet pentru a-ți prepara o băutură sănătoasă. Eu îmi amintesc perfect.

Și mai știu că atunci când ai mei erau „în bani” luam și vreo 2 litri de concentrat, d-ăla de lăsa paharele pătate.

La Mc și la KFC am fi mâncat noi, dar când apăruseră nu prea aveam „timp” de mers acolo.

„Bunica ne înmuia o felie de pâine în apă și punea pe ea zahăr și ce bună mai eraaa…”

Normal că am mâncat și eu asemenea desert. Și normal că era bun, când nevoia de glicogen a copilului cerea ducliuri și altele nu erau prin casă. Era și tare sănătos să bagi zahăr în tine!

„Noi schimbam două trolee și un tramvai ca să ajungem la școală în clasa a 8-a, iar acum pe ăștia îi duce până în fața școlii până în clasa a 12-a.”

Fraza asta o zic și eu în fiecare dimineață când traficul e blocat din cauza elevilor aduși la școală cu mașina. O zic la nervi. Eu mergeam cu tramvaiul la școală. Aveam bilete în ghiozdan pentru toate tramvaiele. Le știam tuturor modelul compostoarelor sau le scriam ușor cu creionul pe spate.

Cu ocazia asta îi raspund cuiva care mă întreba dacă eu n-am mers niciodată fără bilet.
Am mers…de fapt bilet aveam, doar că mergeam cu el jumătate de an.

Probabil că m-ar fi dus și pe mine ai mei la școală când eram elev, doar că ei lucrau de la ora 7 și chiar de ar fi fost liberi nu ar fi putut să mă ducă decât în cârcă eventual, că mașină n-aveau.

Aaa…deci d-aia mergeam eu cu tramvaiul? Ahaaa…deci nu pentru că eram eu șmecher și ăștia de acum sunt smiorcăiți.

„Noi alergam de dimineață până seara în curtea școlii, făceam sport adevărat, jucam fotbal pe ciment, ne juleam genunchii de o săptămână abia mergeam.”

Da, de sedentarism chiar nu duceam lipsă, dar între a-mi lăsa copilul să-și petreacă toată ziua în curtea școlii și a-l duce să facă sport undeva organizat, pe un teren sintetic, nu pe pietriș, aș renunța la curtea școlii.

În concluzie, deși pot spune că am avut o copilărie faină, nu sunt un nostalgic și pot accepta că lucrurile evoluează.