“Și dacă scăpa din pușcărie peste un an sau doi, totuna era.”

Ăsta e unul dintre cele mai proaste argumente ale celor care caută să arate că legea recursului compensatoriu nu e una proastă.
Îți aduci aminte când ți-ai tamponat ultima oară mașina?
“Oare de ce n-am stat cu 3 secunde mai mult la acel magazin de unde am cumpărat pâine?” “Nu puteam să o iau pe altă stradă și să mai fi întârziat 2 secunde?”.
Cam ăstea sunt gândurile care ți-au venit în minte imediat după ce te-ai uitat la mașina proaspăt troznită. Încerci să te agâți de orice eveniment care ar fi putut avea loc, astfel încât să nu ți se întâmple necazul tocmai ție.

Ia gândește-te acum că în locul tamponârii, un recidivist, care ar fi mai trebuit să stea câteva sute de zile închis, îi face un rău unei persoane dragi ție. Nici nu îndrăznesc să scriu ce feluri de “rău”, dar vă puteți imagina singuri. Ar conta atunci dacă acel pușcăriaș ar fi fost închis chiar și pentru o zi în plus?

Mai mult, între numărul de polițiști și numărul de infractori există un anumit raport, și așa în favoarea infractorilor. Adică există un oarecare echilibru, cam cum e cel dintre mortalitate și natalitate. Cum unii mor și alții se nasc, așa unii infractori sunt închiși în timp ce alții sunt liberați. Dar când tu, ca polițst, te chinui să documentezi arestarea unor infractori pentru a-i duce unde le e locul și, în timpul ăsta, e liberat un val întreg de condamnați, nu îți dă cumva peste cap echilibrul de care vorbeam
mai sus?

E un fel de o muncă de Sisif, dar un Sisif modern care atunci când ajunge cu stânca în vârful dealului, aceasta se rostogolește până jos, iar când o ridică din nou și reîncepe urcușul greoi, pe la jumătatea dealului e doborât de alte zece stânci ce se rostogolesc cu repeziciune spre bază.
Acum imaginați-vă câte noi stânci se vor rostogoli la vale peste bietul Sisif, în cazul amnistiei și grațierii.