Mă trezesc pe la 7 în fiecare dimineață, exceptând zilele în care sunt la serviciu sau când trebuie să mă duc la misiuni la ora trei, patru sau cinci dimineața.

La cafea, mă uit pe telefon. Intru pe pagina de Facebook și văd că am vreo 80 de mesaje necitite. Nu am cum să le citesc pe toate, nu aș avea timp fizic oricât aș încerca. Le mai citesc selectiv, unele sunt ditamai textele, cineva mă felicită pentru ce fac, altcineva îmi trimite o înjurătură. Câteva poze cu copii în perfuzii mă fac să-mi încep ziua deprimant.

“Vă rog, ajutați-ne cu un share.”, “Trebuie să adunăm 100 de mii de euro.”, “Darius trebuie să trăiască”, “Domnule Godină, vă implor să ne ajutați.”, “Bună ziua, știu că ați mai ajutat, vreau să vă expun un caz, ăsta e nr meu de telefon……..”.

Fără să exagerez, primesc minim zece astfel de mesaje pe zi.
Intru apoi pe mail. Situația e la fel și acolo. Pe lângă câteva mailuri cu metode de scăpat se sforăit, sunt minim cinci cu cazuri umanitare. Sunt foarte lungi și rar apuc să le citesc. Mă întristez și mai tare, îmi termin de băut cafeaua, cu noduri și plec la sală.

Acolo îmi ajut soția cu tot ce pot, iar apoi îmi fac antrenamentul. După câteva exerciții, îmi sună telefonul:
“-Salut, Marian! Nu știu dacă mă mai știi, sunt colegul tău de la Secția xyz, uite de ce te sun: am un prieten care are un prieten care m-a rugat să-i dau numărul tău de telefon. Are un copil cu o problemă și trebuie să-l opereze în Belgia. Știu că tu ai mai ajutat și pe alții.”

Acel coleg nu m-a sunat în viața lui să mă întrebe ce mai fac, cu atât mai puțin n-am auzit de el când am avut probleme. Îi spun că sunt epuizat și asaltat de astfel de probleme și nu aș vrea să-i dau speranțe, dar să-mi trimită un mail cu detalii.

Îmi reiau antrenamentul, dacă se mai poate numi așa, apoi plec cu Georgiana la cumpărături. Printre rafturi, venind spre mine, o văd pe fosta mea colegă de la rutieră.
-Servus! îi zic.
Își întoarce capul spre raft și trece pe lângă mine fără să mă salute. Deși e imposibil să nu mă fi văzut și auzit, intru pe whatsapp să o întreb dacă-i supărată pe mine.

Dorind să-i scriu, găsesc mesajul ăsta:  “M-am tot gândit. Să îți scriu…. să nu îți scriu…… dar cu ultima postare m-ai convins.  Ai scris pentru toate cazurile care le-ai vrut tu… pentru colegi pe care nici nu îi cunoști…. pentru oameni cu care nu ai vorbit in viata ta…. si am venit și eu la tine… și te-am rugat să distribui….la fel un caz 100% real….. ai distribuit de 2ori atât, dar nici măcar nu ai scris nimic…. M-am tot gândit, m-am tot intrebat…. de ce? De ce? Pentru mine! Te-am rugat eu! Colega ta! Asta nu am înțeles de ce pentru alții da și pentru mine nu? Nu trebuie să îmi răspunzi… chiar nu trebuie…”.

Deci colega mea era supărată că pentru ea am distribuit “doar de două” ori un caz pentru care mă rugase. Deci mă rugase, distribuisem, dar “doar de două ori.” Mi-amintesc când am avut lansarea de carte la Brașov, în plin scandal cu conducerea Poliției Brașov. Avusesem lansări în mai toate orașele mari și abia așteptam să vin la Brașov, în orașul meu. Ce rușine mi-a fost de cei de la editură când am văzut că sala era aproape goală. Tocmai la mine în Brașov, după ce în alte orașe fuseseră plin. Câțiva prieteni apropiați, niște colegi de la Secția 4 Poliție, colegi de liceu, fosta mea dirigintă, rude, părinții și cei mai mulți necunoscuți. Dintre colegii mei de la Poliția Rutieră nu a fost nimeni. Zero! Niciunul! Le era tuturor mai bine după tot ce se întâmplase, dar totuși nu venise niciunul. Nici colega supărată de mai sus.

Trec și peste episodul ăsta și ajung acasă. Mă uit iar pe telefon. “Vă rog să-l ajutați pe Vlăduț! Vă las aici datele și numărul meu de telefon.”
Îi spun Georgianei că mă bate gândul să închid pagina asta. Mă încurajează și îmi spune că tot pot ajuta cu ea, chiar dacă nu pe toți care îmi scriu.
Un coleg îmi scrie pe whatsapp:
“Salut!
Un coleg de la Politia Ramnicu Sarat a sunat pe tel. fix de la serviciu si a cerut nr. tau de tel. pt o colega. I-am spus ca nu am permisiunea ta pt. a i-l da. Colega se numeste ******* si are nr. 0*******, in cazul in care vrei sa iei legatura cu ea.”
Deși bănuiam ce dorește, o caut pe Facebook și îi scriu. Îmi spune că e o colegă de-ale mele și că are o prietenă cu un copil bolnav.
De curiozitate, mă uit la profilul colegei, să văd dacă-mi urmărește pagina. Știu, e urât să fac din asta un criteriu de selecție, dar parcă aș da prioritate celor care mă apreciază. Are doar câteva pagini apreciate, printre ele pagina unui partid politic care e acum la guvernare. A mea nu e p-acolo.
Tot din răutate, îi spun colegei că mă sună la muncă pe fix, dar nici măcar nu-mi urmărește pagina. Îmi spune exact cu aceste cuvinte că “nu a avut timp să mă urmărească” și cu aceeași răutate îi spun să scrie paginii partidului pe care “a avut timp” să o aprecieze.

Mă mustră conștiința apoi! Ce vină are copilul ăla? De ce am fost atât de acid?
Între timp, un vechi amic îmi scrie despre un subiect despre care mi-a mai tot zis.
-Mariane, fă mă ceva cu site-ul ăla! Monetizează-l cumva, scoți măcar banii pe care-i dai lunar pe găzduire, dacă tot îți place să scrii.
Un băiat care se pricepe mă ajută și pe site apar niște reclame.

Postez un text și apar comentariile:
“Gata, te-ai stricat și tu!”, “Gata, unfollow, amice!”, “Te-ai apucat de făcut bani, la revedere!”.
Mâine mă duc la muncă. Vreau să bată România la handbal și apoi doar să dorm.
O seară faină să aveți!