Pentru că mi se apropie concediul și îl aștept ca pe Moș Crăciun după o perioadă foarte aglomerată și obositoare, iar vacanța la mare, în Grecia, e tot mai aproape de a deveni o utopie, m-am tot gândit cum ne putem reconfigura planurile.
Probabil o să vă întrebați de ce nu mergem la mare în România. O să vă răspund eu, cel care până acum câțiva ani îi catalogam aroganți, fițoși și insuportabili pe cei pe care îi auzeam spunând că „eu nu mă duc la mare la noi”.
„I-auzi, mă, la el, s-a ajuns și nu-i mai place litoralul românesc”, îmi ziceam.
Între noi fie vorba, până să am propriul salariu nu mersesem niciodată la mare, astfel că mă puteai duce și la Năvodari și ar fi fost pentru mine Maldive. Apoi, când am atins și eu pentru prima oară marea, pe la 21 de ani, mi-a plăcut destul de mult și, în continuare aș fi fost mulțumit să pot ajunge în fiecare an la Pontus Euxinus al nostru. Circumstanțele au făcut în așa fel să ajung pe un litoral străin. Cu alte cuvinte, „mă ajunsesem” și eu.
Mi-am dat seama atunci că dacă n-ar exista căcatul, nu ai ști cât de dulce e mierea, iar dacă nu ar exista mierea, probabil ai cred că dulce e căcatul, metaforic vorbind, desigur. Cu toate că, mic fiind, cred c-am mai gustat și din odiosul preparat.
Lăsând căcatul la o parte și revenind la marea noastră, deși șansele sunt mari de a da, și aici, de vajnicul naufragiat maro, plutind falnic pe câte un val răzleț, în timp ce se apropie amenințător spre tine, unindu-și forțele alături de un cocean naufragiat și el, pot spune fără pic de aroganță că un concediu la mare în România reprezintă pentru mine o ultimă variantă de a mai vedea vreodată marea.
Motivele nu vi le mai expun, cred că le cunoașteți cu toții.
Acestea fiind zise, zilele trecute am căutat o variantă de a ne petrece concediul și am găsit-o rapid.
Luând în calcul pandemia și faptul că altitudinea e mereu invers proporțională cu densitatea de cocalari pe metru pătrat, am ales muntele. Ș-apăi spre rușinea mea, muntele cam ne cade pe casă, așa-i de aproape.
Am luat-o pe Georgiana și, călare pe biciclete, am urcat pedalând pe Drumul Vechi până am ajuns în Poiană. Bine, recunosc, pe unele porțiuni am mai mers și pe lângă ele, urcușul fiind destul de greu.

Din Poiană am cumpărat două măști și ne-am urcat în cabină până în Postăvaru, alături de încă vreo cinci persoane, tot cu bicicletele.
Din vârf, am coborât la cabană, pe lângă biciclete iar și ferindu-ne pe partea dreptă de adevărații pasionați cu biciclete adevărate, care coborau în viteză. La cabană am băut o cafea, am poposit vreo 15 minute și am pornit la vale.

Pe unele porțiuni, din nou pe lângă biciclete, traseul ales din prima dovedindu-se peste priceperea noastră. Am mers pe traseul albastru, prin Crucurul Mare, Poiana Stechil, Șaua Tâmpei, Schei.
Dacă nu sunteți cu adevărat experimentați, nu vă recomand să coborâți pe aici cu bicicleta pentru că, la fel ca noi, vă veți da jos de pe ea destul de des, dar zonele de pantă lină, la umbra pădurii, sunt o adevărată mană cerească pentru ochi, minte și, mai ales, pentru cvadricepșii supuși la efortul urcușurilor care nu sunt deloc puține.


După cum spuneam, cocalarii pe munte sunt o specie inexistentă, ei „cuibăresc” doar în zone accesibile cu mașina sau cu cabina, așa că, pe cărările muntelui, veți întâlni doar oameni faini, care salută de fiecare dată când întâlnesc alți drumeți.
Cu vreo trei mii și ceva de calorii arse și o oboseală musculară plăcută, am ajuns acasă, după o zi excelentă.
Următoarea zi liberă vom alege un traseu mai de nasul nostru, din fericire avem de unde alege, și vom porni din nou la drum.
Dacă nu ați încercat muntele, cu bicicleta sau pe jos, vă recomand cu încredere.