-Dacă ai putea alege un obiect pe care ai dori să-l ai cu tine în cazul în care ai naufragia singur pe o insulă pustie, care ar fi acela?
Interlocutorul își ia un aer de intelectual, își încordează mușchii mimicii cât să schițeze un zâmbet și, cu o voce suavă, răspunde:
-O carte…
Uaaaau, aplauze, vă rog! Un adevărat om cult pentru care creația artistică înseamnă atât de mult! Ce om…ce om, incredibil!

Desigur că răspunsul e dat cu gândul că situația despre care e întrebat e una imposibilă.

Cu mintea mea de milițian prost și incult, fan înrăit al manelelor și al scuipatului semințelor la colț de bloc, veșnic candidat la examenul de la academie, cu un zâmbet tâmp și cu o voce imbecilă, aș răspunde:
-Ăăa, io aș lua un sac de cartofi!
Lăsând ironiile la o parte, omul naufragiat cu cartea pe insulă, ar citi-o vreo trei zile, după care s-ar întreba dacă măcar coperțile, ce par din alt material, sunt comestibile. Ar sfârși mâncând-o la propriu, filă cu filă, iar după alte zile, năpadit de gânduri tot mai năstrușnice, i s-ar părea logic să își taie propria mână și să o pună pe foc sau chiar să o halească crudă.
Căci, vedeți voi, dragi artiști, importanța muncii voastre e pusă până și de Maslow undeva în vârful piramidei.
La baza piramidei stau nevoile fiziologice ale omului. Pentru că știu că mă urmăresc și dintre cei pentru care înțelegerea unui text poate reprezenta o cerință nu chiar ușoară am să numesc aceste nevoi fiziologice așa: papa-caca-piș. Alții, cei cărora le place să comenteze aiurea în timp ce furajează cu nesaț, pot schimba topica și citi caca-papa-piș.

Dar am folosit mai sus un termen care, în incultura în care mă scald, îmi poate fi străin.
Artist! Ce cuvânt! Dar ce e acela un artist?
Dacă ne ducem la DEX, aflăm că artistul este „persoana de talent care lucrează în mod creator într-un domeniu al artei”.

După postarea de ieri, în care mi-am expus părerea că nu ar trebui exista concerte plătite din bani publici, mi-am pus lumea artistică în cap, trezindu-mă cu o grămadă de comentarii critice, unele argumentate în mod civilizat, altele, cele mai multe, cu argumente de genul „taci dreq” (toboșarul tânăr al unei trupe), „ești doar un milițian”, „te crezi prea deștept” și altele.
Dacă mă uitam la profilele lor, vedeam că la majoritatea dintre ei apărea la profesie „artist”.
Adică, omul crede despre el că e un talent. Dar talentul ăsta, mă întreb, nu ar trebui oare să fie contabilizat de public? Nu publicul ar trebui să facă diferența dintre artist și cântăreț, actor, solist, toboșar?
Dacă bați cu niște bețe în tobe, ești toboșar, băiatule. Dacă ești foarte talentat, abia atunci devii artist.
Te consideri tu singur artist? Te-ai gândit tu, așa, că ești talentat? Ce contează că nu reușești să vinzi 50 de bilete la un concert privat? Tu ai talent, ești artist.

Legat de milițieni, că ăsta e „argumentul” lor cel mai des împotriva mea, că-s milițian, le spun așa: nu, băieți, milițieni erau ăia care lucrau înainte de ’89, contemporani cu oamenii ăia de compuneau și cântau ode ceaușeștilor. Cum le zice ălora? Aaa, da, artiști erau și ăia. O duceau bine cântând pe la chermezele nomenclaturii de partid și îi durea în cur de plebe. Tot „plebea” e cea care îi plânge acum pe mulți dintre ei, numindu-i mari artiști.

Doar că eu nu am să vă asemăn cu artiștii de atunci, așa cum faceți voi cu mine numindu-mă milițian. Așa prost cum sunt, îmi dau seama că voi nu aveți nicio legătură cu vremurile alea, așa cum nici eu nu am vreuna cu Miliția înființată-n ’49.

După postarea de aseară, mi-au scris unii artiști, oameni pe care îi admir mult, care mi-au explicat ce rol a avut scrisoarea lor și că a fost înțeleasă greșit.
Nu, a fost înțeleasă exact așa cum a sunat. O listă întreagă de vedete dintre care multe se scaldă-n opulență și nu se sfiesc s-o etaleze publicului muritor de rând, cer ajutor de la stat, în timp ce oameni săraci și înainte de pandemie sunt cu atât mai mult afectați acum, când și-au pierdut locul de muncă. Punct.
Nu, că de fapt ei au semnat-o doar pentru a atrage atenția asupra lui Georgel, care e sunetist și pe care nu-l știe lumea si care acum nu are niciun venit sau asupra lui Gigel, care e toboșar într-o formație de care n-a auzit nimeni și care acum nu mai are unde bate toba.
Foarte frumos gestul atunci, mai ales dacă ați fi menționat și că voi veți renunța la orice ajutor. Dar părerea mea e că mai mare impact ar fi avut o scrisoare semnată de toți acești artiști în care ar fi relatat povești punctuale ale unor oameni din domeniul artistic care sunt foarte afectați acum.
Sunt sigur că ar fi sensibilizat și pe cel mai aspru dintre criticii scrisorii de ieri.
Altfel, oricum ai da-o, tot urât se vede când un om care cheltuia într-o zi, la salon, cât câștigă salariu un om normal într-un an, cere ajutor de la stat.

Mama, săraca, lucrează într-o bucătărie. De când cu pandemia, la revedere loc de muncă. Stau acum și mă întreb, dacă nu cumva torturile pe care le ornează în mod genial nu o pot califica pentru apelativul de artist. Chiar are talent și creativitate în arta culinară. Dar chiar, băgați-o și pe ea pe lista aia. E mai artistă decât mulți dintre mimii cu microfon în mână care-ți cer scurt 10.000 de euro pentru două ore de play-back.

Îmi amintesc că la nunta mea am vrut să chem pe cineva de care-mi place mie mult. Un artist. Am luat legătura și mi-a zis că-mi va trimite o ofertă pe e-mail. Am scris mai multor persoane, zic să am de unde să aleg.
Când am primit primul e-mail și l-am deschis, m-am uitat încă o dată la adresă, mă gândeam că l-oi fi trimis din greșeală lui Michael Jackson și că îmi cere și taxă de înviere pe lângă onorariu.
M-am liniștit, apoi am mai primit și alte răspunsuri și, fără să mă supăr absolut deloc, am realizat că nu îmi permit o astfel de nuntă, așa că am ales un dj și aia a fost nunta.

Pentru prețurile cerute nu pot decât să zic un mare bravo lor. Vrei soliști cunoscuți și talentați? Plătește pentru ei. Au muncit să-și facă un nume și să poata ajunge să ceară atâta. Încă o dată, bravo lor, nimic de comentat, nu le port niciun fel de resentiment.
In plus, când alegi să devii artist, cred că știi că dacă nu ești angajat, nu vei avea pensie, astfel că trebuie să te gândești că din banii pe care-i faci în carieră, trebuie să ai și la bătrânețe sau să ai si ceva pe lângă din care să trăiești.
Eu refuz să cred că problema pandemiei i-a lăsat pe acești oameni în fundul gol, dar e posibil ca vacanța de o lună în Bali să nu mai fie tocmai accesibilă, iar brânza franțuzească rafinată să se fi transformat în telemea.
Nu-i nimic, băieți, va trece și perioada asta, nu disperați. Vor veni și banii la fel ca înainte, însă în ochii multora dintre oameni, de fapt în ochii mei, ca să nu voerbesc în numele altcuiva, în locul artiștilor pe care-i admiram veți fi doar niște hapsâni.
Tinerelor talente, care mi-au scris în număr cel mai mare, membri în diferite trupe, jignindu-mă sau argumentând că lor le-a fost îngrădit dreptul la muncă, le transmit atât: băieți, dreptul la muncă îl aveți încă, cu atât mai mult cu cât sunteți tineri și în putere, spre deosebire de mama pe care nu prea o mai țin oasele să stea 14 ore în picioare prin bucătarii. Așa că mergeți, fraților și livrați mâncare cu bicicleta. Lăsați câteva luni tobele, până trece pandemia, și pedalați. E sănatos, dar mai ales nobil.
Dacă nu, scrieți-mi mie în continuare comentarii cu „taci dreq, băi milițiene” și bateți în tobe și din palme, poate vă trece fomica.

„Tu ești norocos că ești bugetar și îți dă bani statul”  îmi mai spun unii.
Da, sunt de acord că-s norocos și un privilegiat al acestor vremuri, fiind unul dintre norocoșii care au încă loc de muncă și salariul întreg (aș băga mâna în foc că nu va rămâne așa).
Dar sunt plătit pentru că merg la muncă. Și, ajungând iar la piramida lui Maslow, observăm că după papa-caca-piș, pe următoarea treaptă de la baza piramidei urmează securitatea insului. Adică Miliția, pardon, Poliția.

Adicătelea, omul are nevoie de securitate, dar poate trăi mult și bine fără cultură.
Desigur, pe termen lung, lipsa culturii e foarte toxică pentru societate, dar pe perioada unei pandemii nu veti vedea vreun mort din cauza lipsei de concerte, vă asigur.
Anticipez ce vor comenta unii și vă asigur că-s imun de mult timp.
Eu voi respecta în continuare oamenii pe care eu îi consider artiști și îmi voi menține ideea că acele concerte din bani publici nu ar trebui să existe. Ar trebui sponsorizate sau plătite din bilete. Nu de alta, dar s-ar putea să vă meargă copilul la vreun concert d-ăsta gratuit și să se întoarcă acasă proaspăt injectat de cultură, întrebându-te „ce faci, Jonuțule?”

Era să uit! Oare eu nu-s artist? Zic unii că am talent la scris și, din ce stiu eu, am vândut peste 60000 de cărți, cumpărate, culmea, doar de cei care au vrut asta.
Glumesc, desigur, până și scriitor mi se pare prea pretențios să fiu numit, de aceea am scris că-s „autor”. Un autor care a plătit statului impozite cât să aibă să-mi plătească salariul de polițist câțiva anișori.
Deci sunt un polițist convenabil, că de aș avea o firmă, mi-ar plăcea ca angajatul meu să-mi aducă mie o parte din banii produși din alte activități, bani din care i-aș plăti apoi salariul pentru activitatea prestată pentru mine. Nu sună minunat pentru orice patron?
În final, considerând că nu am fost poate destul de explicit și ținând cont de răspunsul pe care mi l-a dat Tudor Chirilă aseară, la un comentariu pe care i l-am lăsat pe pagină și în care a simțit să-mi spună ironic și de sus, de pe un piedestal de fildeș unde numai bravii artiști se pot cocoța și privi către bieții muritori de rând că, citez, „nu e nevoie să se ridice artiștii semnatari la înălțimea exigențelor tale morale pentru ca obiectul scrisorii să fie valid”.
Fii atent, Tudor, cum gândesc eu:
Ca să fii exigent moral, nu e nevoie să nu ceri ajutor de la stat când tu ai zeci sau sute de mii de euro, e de ajuns să nu fii nesimțit.
O seară faină „la toți” toboșarii, cântăcioșii de play-back și alți „artiști”, indiferent de talentele lor descoperite sau căutate încă.
Și nu uitați, munca e nobilă!