Vorbind în articolul de azi despre tensiunea de pe linia de contact a locomotivelor electrice, mi-am amintit despre una dintre pasiunile mele care mi-au marcat copilăria și de care îmi aduc aminte cu multă plăcere și nostalgie.
Mi-aduc aminte ca ieri, prima zi în care, împreună cu un prieten, ne-am dus la Palatul copiilor unde ne-am înscris la un curs de electronică.

Un atelier puțin mai mare decât o sală de clasă cu multe bancuri și dulăpioare ticsite de piese și circuite electronice de toate felurile.
Mirosul de fludor topit și al pieselor electronice contribuiau din plin la atmosfera de laborator al lui Dexter, ca să nu mai zic de maistrul cu ochelari fund de borcan care lucra cu entuziasm la o nouă invenție.
După câteva zile de teorie, în care am învățat componentele electronice, ce face fiecare, codul culorilor și alte lucruri interesante, am început primul meu circuit. Este vorba de celebrul licurici, o schemă simplă cu doi tranzistori, patru rezistori, două condesatoare și două leduri.

Primul pas era desenarea cablajului pe o foaie de hârtie. Apoi tăiam o bucată de placaj cu folie de cupru pe care suprapuneam foaia cu desenul și punctam cu un don viitoarele găuri pentru piese. Apoi foloseam o bormașină fixă și dădeam găurile, după care desenam cablajul pe cupru. Părțile desenate le „coloram” cu ajutorul unui ac de seringă metalic al cărui capăt îl umpleam cu un bitum rezultat din dizolvarea unei bucăți de smoală în benzină. După ce se usca, îl băgam într-o tăviță cu acid azotic unde trebuia să stea până a doua zi. Abia așteptam să treacă ziua pentru a-mi vedea opera.
Acidul azotic dizolva tot cuprul rămas neacoperit de acel bitum, rămânând numai cablajul desenat.

În maldărul de plăci cu piese, ne apucam de căutat necesarul. Găsirea unui condesator de 10 microfarazi ori a unui tranzistor BC178 erau adevărate motive de bucurie.
Urmărind schema, montam piesele și le lipeam cu grijă. Când totul era gata, rămânând doar de alimentat circuitul, suspansul era la nivel maxim. Uneori funcționa din prima, alteori nu, deoarece unele piese erau defecte. Satisfacția pe care o aveai după ce descopereai defectul și făceai cele două leduri să se aprinde intermitent merita tot efortul.
De la banalul licurici am trecut la sirena de poliție, iar mai apoi, când am prins tupeu, am continuat de unul singur acasă, fără să mă mai duc la Palatul copiilor.
Un amplificator de 2×100 W l-am construit de la zero după o schemă găsită într-o carte de la biblioteca din cartier.
I-am făcut chiar si o cutie mare și extrem de urâtă, folosindu-mă de niște plasticuri luate de la un frigider. Avea și un corector de ton cu trei potențiometre pentru bas, medii și înalte.
Era alimentată de un transformator de 50 de volti pe care l-am făcut din niște tole vechi pe care am bobinat liță spiră cu spiră, la fel, după o formulă găsită într-o carte.

Prietenul meu își făcuse și el una și, la fel ca mine, întâmpina aceeași problemă.
Amplificatorul funcționa cu niște tranzistori BD139 și BD140 și cu unii metalici 2N3055 care aveau nevoie de radiatoare. Problema era că se încingeau atât de tare încât se ardeau foarte des.
La fel și cei de tip BD care aveau rol de preamplificare. La un moment dat, la containerul din spatele blocului era aruncată o carcasă de calculator de pe care am demontat bucuros un ventilator pe care l-am montat deasupra celor patru tranzistori montați deja pe ditamai radiatorul.
Ventilatorul scotea și el un zgomot de vreo 10w, dar măcar nu se mai ardeau tranzistorii.
Din tranzistorii tip BD, care aveau o gaură în mijloc, mi-am făcut ditamai colierul pe care îl purtam cu mândrie la gât.
Știe cineva dacă se mai ocupă careva cu așa ceva în zilele noastre?

Din punct de vedere al tehnologiei, cu siguranță nu ar mai avea sens, dar ca pasiune care să-ți pună mintea la contribuție aș vedea-o ca pe o ocupație tare faină pentru copiii mai mărișori.