„Când ia taică’tu banii, mergem să-ți iau adidași.”

De la auzul acestor vorbe până lua tata banii mi se părea o veșnicie. Abia așteptam ziua aia și deja îmi imaginam ce încălțări îmi voi lua și cât de mândru voi fi cu ele.

În ziua cu pricina, plecam cu mama către Brintex, un depozit din Brașov cu tot felul de mărfuri ieftine. Schimbam două troleibuze, iar de la capătul „lu’ 5” mergeam pe jos cam un kilometru pe lângă o cale ferată. (nu mai există acum)

Cei care îmi plăceau erau și pe mărimea mea.
„Pe ăștia îi vreau”, mă uitam către mama. Sună ciudat să scriu aici „mama” căci de când mă știu îi spun „mami”.
„Cât costă?” întreba mami vânzătoarea. După răspunsul acesteia, mama îmi spunea că am putea să ne mai uităm, că parcă nu-s așa faini, că sigur găsim ceva mai frumos.

Eram mic, dar mă prindeam că prețul fusese motivul pentru care trebuia să ne mai uităm și la alții.
După alte câteva încercări, găseam unii pe placul meu, dar și pe al bugetului și plecam cu ei acasă fericit, așteptând să ies cu ei afară.
Ca să fie observați de prietenii din cartier nu trebuia să mă strofoc deloc. Niciodată nu se întâmpla să îmi cumpăr toate hainele noi simultan, așa că discrepanța dintre papucii nou nouți și restul hainelor ponosite îi făcea să sară în ochi rapid oricui. Arătau cum arată dinții fațetați ai vedetelor în comparație cu tenul lor. Adică se vedea că „nu-s de-acolo”.

„Să nu cumva să joci fotbal cu ei, că alții nu mai pupi!” era sfatul pe care-l primeam când ieșeam din casă.
Am scris la începutul textului „adidași” pentru că așa a rămas în limbajul nostru, dar ei nu erau în niciun caz vreo marcă recunoscută.

„Cât ai dat pe ei?” mă întrebau ceilalți copii curioși și ușor invidioși, iar eu le răspundeam adăugând ceva la prețul lor real, dintr-o mândrie prostească ce încă sălășluiește printre unii adulți ai zilelor noastre.

Când o minge rătăcită ajungea la picioarele mele, o înapoiam cu mâna, nu mă înduram să o lovesc cu noii mei adidași. Până, ușor-ușor, mai dădeam câte o pasă cu ei, ștergându-i rapid după fiecare atingere cu puțină salivă și făcându-i să arate iarăși ca noi.
Apoi, dacă se întâmpla să mă prindă vreun meci de fotbal cu adidașii noi, alegeam să stau în poartă. După câteva faze, ieșeam și eu puțin, gândindu-mă că nu-i voi strica dacă joc și eu puțin. Seara mă prindea jucând fotbal de-a binelea, fără să mai țin cont de nimic, iar la final, nici măcar proprietățile salivei de copil nu mai puteau dizolva petele de asfalt de pe adidașii care fuseseră odată noi. Nici cutele formate nu se mai duceau, așa că îi așezam acasă într-un loc mai ferit ca să nu se vadă că au jucat fotbal.
La școală mergeam tot cu ei, iar în curând aveam să testez un lipici chinezesc ca să le fac vârfurile să stea la locul lor.
Trebuia să mă țină până la o nouă „când ia taică’tu banii, mergem să-ți iau adidași”, dar asta se auzea rar… foarte rar.