„Mama.” E primul cuvânt pe care majoritatea copiilor îl rostesc. Dacă am putea privi a fi mamă ca pe o meserie, ar fi probabil cea mai grea mserie din lume. Ar fi un job cu program non-stop, iar în fișa postului ar fi un număr infinit de atribuții, responsabilități, îndatoriri și obligații. Mama nu are zile libere, nu are concediu, nu are somn odihnitor. Paradoxal, fiind un job atât de greu, nu e remunerat. Nu există salariu de mamă. Mama lucrează din iubire, gratuit și necondiționat. „Salariul” îi este format din zâmbetele copilului, din bucuria pe care acesta i-o aduce zi de zi.
Există totuși și jobul de mamă. Se numește „asistent maternal”. Face cam aceleași lucruri descrise mai sus, inevitabil se atașază de copilul pe care îl crește și, probabil, ajunge să îl iubească ca pe propriul copil. Toate astea cu o diferență. Are un salariu. Primește bani pentru asta. Are un contract semnat, în care una din obligații sună exact așa: „Să contribuie la pregătirea reintegrării copiilor în familia lor naturală sau la integrarea acestora în familia adoptiva, după caz;”  Ce o însemna asta? Eu zic că înseamnă că atunci când iei un copil în grijă, ca asistent maternal, să fii pregătit pentru momentul în care copilul va fi adoptat. Să fii o punte de legătură între copil și noua familie. Să fii un fin psiholog și să faci tranziția cât mai ușor. Să-i explici că îi va fi bine, să participi la întâlnirile cu noua familie etc. În niciun caz să-i spui copilului că urmează să fie răpit și îi vor fi recoltate organele.

Ba mai mult, asistentului maternal i se oferă dreptul de a adopta respectivul copil și astfel, din „asistent maternal” să devină MAMĂ cu drepturi depline. Dar vă amintiți care e diferența între mamă și asistent maternal? Ăăă…salariul. Banu’, ochiul ăsta de drac. Iubire, iubire, dar apoi nu mai vine banu’?

Imaginile pe care le-am văzut ieri sunt greu de privit. E un circ al oamenilor mari din cauza căruia suferă un copil nevinovat.
Cu toate astea, nu știu cum ai putea lua un copil, în baza unei hotărâri a unei instanțe, de la cineva care nu vrea să îl dea nicicum, asta după ce s-a încercat în toate modurile posibile, după ce asistentul maternal știa încă de la început că acest moment va veni inevitabil.

Poate par insensibil, dar, deși mă consider încă tânăr, prin prisma meseriei, am văzut atât de multe la viața mea încât rațiunea nu îmi dă voie să analizez o speță doar după niște imagini sau după niște texte scrise de influencere în căutare de like-uri pe instagram. Mai ales că sunt aceleași care erau revoltate de apariția imaginii unui criminal pișat pe el, dar care nu au ezitat să posteze poze cu o copilă plângând, în timp ce e luată cu forța din locul unde a crescut.

Le-aș propune celor care semnează petiția online pentru ca fetița să rămână în România, odată cu semnătura, să-și ia și angajamentul că se va interesa săptămânal de starea copilei. Nu de alta, dar poate ajunge iar internată cu malnutriție.
Acum voi primi mii de înjurături, culmea, tocmai de la oamenii sensibili și emotivi.
Vor fi argumente de tot felul, de la faptul că fetița a fost vândută pentru organe, la scrisoarea aceea apărută pe net, în care însăși copila scrie cu mânuța ei că vrea să se adresese „autorităților statului”. Măi, să fie, cum a știut ea să scrie de autoritățile statului…
În final, nu pot decât să-i urez mult succes în viață și sper să devină unii dintre copiii adoptați cărora li s-a dat cu adevărat o șansă în viață. Pentru că, dacă mă întrebati pe mine, sunt convins că acolo va avea o viață mult mai bună. Dar asta numai timpul ne va arăta.