Într-o frumoasă dimineață, pe la ora 4.30, mergeam spre un județ aflat la vreo 300 de km de Brașov. Am simțit că duba în care mă aflam oprise, iar când am deschis ochii, pentru că ațipisem pe drum, am observat că eram într-o benzinărie.

Am dat să cobor, uitând că eram bine ferecat cu centura de siguranță. Port mereu centura de siguranță când merg chiar și pe locurile din spate, nu pentru a nu fi văzut de careva fără centură, ci pentru că în cazul unui accident aș zbura de acolo ca o rufă printr-o mașină de spălat ajunsă la centrifugare. De altfel, dubele au geamurile fumurii în spate.

Coborând, într-un final, pentru a mă dezmorți și a-mi sări somnul, am văzut că mai multe mașini de poliție și civile opriseră în acea benzinărie. Urma să aibă loc mai multe percheziții la niște suspecți de furturi din locuințe.

La un moment dat, am fost abordat de un coleg din alt județ, de la o altă structură, care m-a întrebat din ce județ suntem. I-am zis că suntem din Brașov și am continuat discuția cu chestii generale, până am primit următoarea întrebare:
-E și Marian cu voi?
-Care Marian? l-am întrebat inițial, realizând imediat că omul nu mă recunoscuse, probabil din cauza măștii de unică folosință.
-Godină? îl întreb eu.
-Da, da!
-Nu a venit, e liber azi.
-Auzi… dar cum e el, e arogant tare, așa-i?
Odată cu întrebarea asta, scăzuse vocea și vorbea aproape în șoaptă, exact ca o țață d-aia dornică de a afla ceva bârfe.
-Ooo, da! Dacă ar fi fost cu noi, nici nu ar fi coborât din dubă. Sau dacă ar fi coborât, nici nu vă saluta. Eventual dădea așa din cap, de la distanță.
-Daaa, am auzit că așa face. Și că el dacă e liber nici nu-l cheamă de acasă, că face scandal.
-Da, păi d-aia n-a venit nici azi. Că doar și eu eram liber, dar no… eu n-am pilele lui.
-Mi-au mai zis niște băieți că s-au întâlnit cu el la o misiune în București și că nu-i ajungea nimeni la nas. Mergea de parcă arunca stropi. Vezi, faima, ce face din om?
-Da, da. Așa e! Dar ce să-i faci, mergem înainte!

M-am dus și mi-am luat o cafea și m-am întors intenționat la acel coleg, dându-mi masca jos pentru a sorbi din licoarea energizantă și pentru a-i observa reacția când mă va vedea. Am reluat discuția cu el și îl vedeam că se uită tot mai lung la mine, dar încă nu era convins. Când s-a strigat adunarea pentru a ne continua drumul, l-am salutat și i-am zis că eu nu fusesem la misiunea aia de la București, aia în care „aruncam cu stropi”, pentru că eram în concediu. Am început să râd și el a rămas pe gânduri. Apoi a venit după mine și mi-a întins din nou mâna.
-Aoleeeu, să mor dacă te-am recunoscut!
-Nu-i bai, sunt obișnuit să aud d-astea.
Aaa, și încă ceva, azi trebuia să fiu și eu liber.