Când vrei să îți cumperi o mașină nu știi pe unde să o mai verifici, o duci la testere, cauți fel și fel de serii și nu știi cum să te mai asiguri că nu vei cumpăra un râci. Asta pentru că încrederea în spusele celui care vrea să ți-o vândă e zero. Iar asta e pentru că știi pe de rost povestea cu mașina văduvei al cărei soț, medic, a murit și de atunci o ține numai în garaj. Mai grav e că poți cumpăra același râci de la o cunoștință sau chiar de la un prieten în care ai avut încredere atunci când ți-a zis apăsat că are kilometri reali, deși chiar el o dusese la măsluit kilometrajul.
Dacă ai ceva de făcut prin casă, întrebarea pe care o vei pune în stânga și în dreapta va fi: „nu cunoști un meseriaș SERIOS?”. Asta pentru că ultima oară cel care ți-a pus gresia zici că a pus-o în bătaie de joc și a trebuit să o dai jos și să chemi alt meseriaș. Dar ăsta, deși a zis că vine a doua zi la prima oră, nu a venit, așa că l-ai sunat din nou. Ți-a spus că nu mai ajunge azi, că a intervenit ceva, dar vine precis mâine. Nu l-ai mai văzut la față și după încă trei amânări ai căutat altul. Ăsta și-a adus prompt sculele la tine, dar are viteză doar primele două ore de lucru, până își reglează jocul cu una mică. Apoi pune o gresie pe oră și mai mult studiază. O zi vine, a doua nu mai apare, dar măcar te bucuri că și-a lăsat sculele la tine, semn că trebuie să mai apară la un moment dat.
Dacă ai nevoie de un cazier sau o programare la rar, te gândești la ce polițist cunoști și-l suni: „n-ai pe cineva la rar, ai pe cineva la cazier?”. Asta deși te poți duce frumos singur și să stai la fel ca toți ceilalți care nu „au pe cineva”. Dar când vezi un politician că sare coada, te revolți rapid. Tu cum ai fi făcut în locul lui? Mai știi când dădeai telefoane? Aaa…tu ai stat la coadă până la urmă. Ai stat pentru că n-ai reușit să rezolvi.
Te-ai mirat când ai văzut că după concertul de revelion centrul orașului arată ca o ghenă și s-au adunat câteva tone de deșeuri. N-au fost extratereștrii acolo, am fost tot noi, românii ce abia am sărbătorit centenarul.
Te amuzi de miile de oameni care stau două zile la coadă ca să pupe niște moaște, dar de ajungi să fii nașul cuiva, mintenaș decartezi la popă și povestești revolat apoi cum ți-a subtilizat popa cinci bețe pentru el, unul pentru băiatul cu apa și unul pentru tanti cu lumânările.
Ai râs când ai văzut vreo poză veche în care părinții sau bunicii apăreau lângă o mașină parcată care nu era a lor, dar tare mi-e că ai câteva poze cu tine lângă vreo statuie despre care nu știi nimic.
Te plângi de condițiile din trenuri, dar pe oglinda wc-ului de la țară din fundul curții stă scrijelit într-un colț „CFR”. Ce-ai mai râs când ți-a povestit bunică-ta că aia-i adusă de bunică’tu pe când se întorcea dintr-o delegație. Aia și o scrumieră pe care scrie „Restaurant Căprioare”. Ai povestit și prietenilor. Și ei au râs și au zis că e tare faza.
Deci…până la urmă cine suntem noi și ce vrem?