De mult așteptam să nimeresc un pepene delicios. Luasem câțiva din supermarket, dar niciunul nu avea gustul și textura pe care ne-o amintim cu toții din copilărie.
Alaltăieri, am luat unul din piață. Mă dusesem oricum cu gândul să iau un pepene, iar faptul că am prins chiar momentul în care erau descărcați dintr-o dubă din Dolj a fost un motiv în plus.

Un domn în vârstă era sus în dubă și arunca pepenii către un băiat care îi așeza cu îndemânare în grămadă. Fiind îmbrăcat într-un maiou, mi-au atras atenția brațele omului mai în vârstă, cel care, cu multă dexteritate, arunca pepenii din dubă. Aș fi zis că e un atlet cu multe ore petrecute în sala de forță și ședințe de solar pentru culoarea potrivită de concurs.
Erau de fapt ore nenumărate de muncă pe câmp, petrecute în arșiță.
Am cerut un pepene și băiatul responsabil de prinsul pepenilor a venit lângă cântar, prilej bun și pentru domnul în vârstă să ia o bine meritată pauză. M-a întrebat pe care-l vreau și i-am indicat un pepene nici prea mare, nici prea mic.
M-a întrebat dacă vreau să-l taie și i-am spus că nu vreau.

Niciodată nu am încercat metoda asta, pentru că nu aș rezolva altceva decât să ma aleg cu un pepene „rănit” într-o parte, mult mai greu de transportat. De ce? Pentru că niciodată nu aș putea refuza un pepene care nu mi-ar plăcea. Mi-ar fi jenă față de munca acelor oameni pentru că nu văd ce vină ar avea omul că pepenele ăla nu e bun. Așadar, îmi asum un risc, iar dacă nu e bun, o să mai cumpăr unul de acolo și, dacă și ăla e tot așa, voi schimba vânzătorul.
Georgiana a râs de prea multe ori de mine și de metoda mea de a testa pepenii ciocânindu-i cu degetul și ascultând cum sună pentru a-mi da seama cât e de bun.
„Ăsta e fix ce trebuie” i-am zis odată mândru de alegerea mea, după ce am auzit sunetul care anunța că pepenele e copt, zemos și foarte dulce. Am ajuns acasă și l-am tăiat numai pentru a încăpea mai ușor în coșul de gunoi, că de mâncat nu putea fi mâncat.

De data asta, pepenele din duba de Dolj a fost delicios. Primul pe care l-am nimerit anul ăsta.
Astăzi am fost din nou acolo. În fața noastră, o doamnă foarte aranjată și împopoțonată, însoțită de soțul ei, studiau grămada cu pepeni.
„Nu-i lăsați la doi lei?” I se auzi glăsciorul suav.
Prețul era de trei lei pe kilogram.
Țaranul a răspun aproape instantaneu, cu o voce gravă, aproape nervoasă: „nu doamnă, nici cu doi lei cincizeci nu-i las!”
Doamna a ales un pepene, l-a plătit și a plecat.
Am luat și noi doi pepeni și am plecat spre mașină. Ni se întâmplă des să ne gândim simultan la același lucru și fix asta s-a întâmplat și acum.

Îi zic Georgianei, în drum spre mașină:
-Ai văzut coconetul ăla? S-a gândit ea să facă un ciubuc fix cu oamenii ăștia.
-Daa, fix la asta mă gândeam, la restaurant o face tot așa?
Nu vă pot sfătui să nu încercați pepenii, să-i alegeți cu bătutul degetului și dusul la ureche nici atât, dar nu mai negociați cu oamenii rupți de muncă, că nici la market nu-i spuneți la casă vânzătorului să vă mai lase doi lei la produs.