Fac și tamponarea asta și apoi îmi mănânc și eu sendvișul.
Îmi spuneam asta de fiecare dată când eram pe cale să deschid punga în care îmi pusesem dimineața un sendviș și un măr, dar ușa biroului pentru soluționarea accidentelor ușoare se auzea deschizându-se și noi persoane intrau bulversate în acel birou.

Erau niște uși glisante, cu senzor, și încă nu-mi pot da seama dacă zgomotul deschiderii lor era enervant sau faptul că se auzea mereu atunci când credeam că voi avea câte momente de liniște era cel care mă irita.
Uneori aud zgomotul ăla și acum, în somn, și mă trezesc gata să spun: „bună ziua, ce s-a întâmplat? Luați două declarații și completați-le, aveți model pe perete. Nu am pix să vă dau. Al cincisutelea, singurul care mai era prin sală, rămas stingher, a dispărut și el azi, în buzunarul vreunui șofer care a uitat că nu e al lui, ori în al vreunui cleptoman satisfăcut că n-a plecat cu mâna goală.

Urâtul zgomot se auzi iarăși, așa că am lăsat de-o parte punga și mi-am zis din nou: fac și tamponarea asta și apoi mănânc. Eventual, dacă mai intră și alți tamponați, le dau să completeze declarațiile și mănânc între timp. Știam că mă mint singur, rare erau persoanele care completau o declarație fără să-mi bată în geam de câteva ori, ca să mă întrebe care e seria permisului, cum să scrie că s-a întâmplat, de parcă fusesem eu la volan, în ce dată suntem ori alte întrebări ale căror răspunsuri le-ar fi putut afla de pe modelul afișat pe pereții din sală, model pe care, nu de puține ori, l-am găsit scris chiar și pe declarația vreunui conducător bulversat de tamponare care scrisese cuvântul „MODEL” pe propria-i declarație.

De data asta sala era plină de persoane, iar între ele, un polițist în uniformă cu o mapă în mână. Mașina inscripționată „EXAMEN” care se afla parcată în fața biroului, cu partea din față lovită, m-a făcut să-mi dau seama repede că polițistul era un examinator, aflat în timpul examenului pentru dobândirea permisului. Tânăra speriată era, cel mai probabil, cea examinată și încă nu știa că era pe cale să ia permisul.

De partea cealaltă, câțiva tineri îmbrăcați precar, cu o mașină veche, lovită și ea.
Am deschis geamul ghișeului și am întrebat ce se întâmplase. Am înțeles rapid că se tamponaseră într-un sens giratoriu, venind fiecare de pe o altă stradă, lucru care îmi convenea, căci speța era mai ușor de deslușit.

Le-am dat trei declarații, una pentru șofer, iar celelalte două pentru examinator și candidat, apoi am ieșit afară pentru a vedea avariile celor două mașini, avarii care nu erau foarte mari.

Când au terminat de scris, am luat declarațiile și le-am citit, m-am uitat pe schițe și mi-am dat seama rapid că avusese loc o neacordare de prioritate clasică, una dintre mașini intrând în giratoriu și acroșând-o pe cealaltă, care circula deja în sens.

După cum spuneam, fata aflată la examen era pe cale să ia permisul, dar nu pe al ei, ci taman pe-al examinatorului, care era răspunzător de accident, așa cum spune legea.
Am scris procesul-verbal și i-am reținut permisul polițistului, întrebându-l de ce nu alesese varianta formularului de constatare amiabilă, mai ales că celălalt șofer părea de acord.
Am aflat că își sunase șefii pentru a-i anunța, iar aceștia îl îndrumaseră la Poliție, pentru a nu exista niciun fel de suspiciuni.

Au plecat cu toții, fata amărâtă, polițistul trist, iar ceilalți mirați și ei de ce văzuseră.
După vreo doi ani, la o spălătorie de covoare, l-am întâlnit pe șofer. Cu niște cizme de cauciuc în picioare, trăgea cu nesaț dintr-o țigară, fiind cu mai mulți colegi de muncă. M-a recunoscut și m-a strigat.
-Domnu’ Marian, uite, băieții ăștia nu mă crede, nu i-ați luat atunci carnetul la polițai?