În urmă cu ceva timp, m-am dus cu nepotul meu la meci pe Arena Națională. Pentru că am ajuns mult prea devreme, am zis să profităm de ocazie și am intrat și în mall. Nu știu ce a fost în capul meu, dar m-am gândit că ar fi un moment bun să fac pe unchiul ăla „fain”, generos, care-i cumpără copilului ceva. „Hai, mă, zi ce-ți dorești!” i-am zis cu încredere.

Nepotul, fără prea multe ezitări, îmi răspunde:„Nu știu… o pereche de pantaloni. Sau un hanorac.”

Simplu, nu? Ei bine, n-a fost deloc.

Am intrat în mai multe magazine, iar copilul a început să ia la verificat toți pantalonii. Și nu, nu se uita nici la preț, nici la mărime. După câteva minute bune de studiu, mi-am dat seama ce-l interesa cu adevărat: brandul. Sigla. Dacă se putea, cât mai mare și poziționată exact în zona aia unde toată lumea să o vadă. Dacă nu era scris mare, clar nu era bun.

„Băi, dar de ce te interesează atât de mult sigla?” l-am întrebat curios.

„Păi cum adică? Contează ce porți. Dacă nu e de firmă, râd ăștia de tine la școală!”

Am zis că poate doar exagerează el, dar nu. Și ca să mă conving că e serios, l-am pus într-o mică dilemă ipotetică:

-„Uite, ce-ai alege: o pereche de pantaloni care costă 1500 de lei, dar sunt simpli, fără nicio siglă vizibilă, sau niște pantaloni de 300 de lei pe care scrie mare numele firmei?”

-„Cine ar ști că pantalonii ăia au costat 1500?” mi-a răspuns imediat.

Replica asta m-a lovit în plin. Pentru el, valoarea hainelor nu mai era despre cât costă sau cât de bune sunt, ci despre cine știe că sunt scumpe. Practic, dacă nu vede nimeni sigla, n-ai făcut nimic. E ca și cum ți-ai cumpărat o mașină de lux și ai ține-o în garaj. Ce rost are dacă nu o vede nimeni?

În timp ce mergeam spre alt magazin, mi-a explicat mai pe larg „fenomenul”. Mi-a povestit cum elevii de azi își iau moda de la artiști sau influenceri, cum contează să fii „în pas cu trendul” și cum se aruncă ironii în pauze dacă cineva e prins purtând ceva fake. Ba chiar mi-a zis că există o aplicație care te scanează și îți spune cât valorează hainele de pe tine. Da, te scanează! Am rămas perplex. Eu, la vârsta lui, mă întrebam dacă am destui bani pentru un suc la dozator, nu cât valorează hainele mele.

Și ca să pună capac, mi-a povestit și o „pățanie” cu un coleg de-al lui:

„Aveam un coleg care purta numai haine contrafăcute. Când îl vedeau pe hol, începeau unii să pună pe telefon imnul Chinei. Nici n-apuca să zică ceva, că se auzea „Ding ding ding…” și toată lumea râdea.”

Am râs și eu, dar undeva în mintea mea mă gândeam cât de dură e competiția asta între copii. Nu mai contează cât de frumos, curat sau decent ești îmbrăcat. Totul e despre branduri, despre a te integra într-un anumit „grup” și a nu deveni ținta ironiilor. Și aici, recunosc, l-am înțeles pe nepot.

După ce am obosit mai tare decât dacă aș fi mers cu soția la cumpărături de Crăciun, am răsuflat ușurat când, într-un final, și-a ales o pereche de pantaloni de trening. Desigur, de firmă. Am plătit cu un zâmbet fals și cu o ușoară durere în portofel, dar măcar eram „unchiul fain”.

În drum spre stadion, am rămas pe gânduri. Nu puteam să nu compar copiii de azi cu noi, cei din generațiile trecute. Pe vremea noastră, nu ne interesa deloc ce scria pe haine. Majoritatea erau cumpărate la mâna a doua, fie luate din târguri, fie primite de la frați mai mari. Dacă aveai „norocul” să fii cel mic din familie, știai că hainele veneau la pachet cu povești: „Ăștia sunt pantalonii cu care a luat frate-tu 4 la mate.”

Și ce ne interesa pe noi brandurile? Important era ca hainele să fie rezistente la tăvăleală: la fotbal, la cățărat pe garduri, la căzături cu bicicleta. Dacă rezistau o vară întreagă, deja erau considerate „de firmă”. Nici nu băgam de seamă sigle sau mărci. Cred că unii dintre noi au aflat ce înseamnă brandurile abia când au crescut.

Astăzi, hainele sunt o declarație de statut. În loc să fie despre confort sau utilitate, sunt despre imagine și validare. Nu e vina copiilor, e lumea în care trăiesc, o lume în care „a fi văzut” e mai important decât „a fi bine”. Iar noi, adulții, îi judecăm, dar suntem tot noi cei care alimentăm fenomenul, cumpărându-le branduri și spunând „Lasă, să nu fie mai prejos decât alții.”

Am ajuns la meci cu gândul că, oricât de mult s-au schimbat vremurile, esența copilăriei ar trebui să fie alta: joacă, libertate, nepăsare. Din păcate, copiii din ziua de azi joacă alt joc: unul al imaginii, al „cine are mai mult”, unde brandul de pe haină contează mai mult decât copilul din ea.

Și știți ce e culmea? Peste 20 de ani, acești copii își vor privi copiii și vor spune: „Pe vremea noastră…”. Și atunci o să râdem noi, pentru că istoria chiar se repetă, doar cu logo-uri mai mari.”

Acum, că vine Crăciunul, ne uităm după hanorace.