Am ajuns în Olimp destul de devreme, suficient de dimineață încât să trebuiască să mai așteptăm vreo jumătate de oră ca terasa la care ne așezaserăm să își deschidă bucătăria.

O scurtă plimbare prin stațiune m-a dus cu gândul la renumitul oraș Pripiat.
Clădirile înalte și comuniste din stațiunea părăsită la sfârșit de septembrie de cei mai mulți dintre turiști, la care se adăugau vremea răcoroasă și vântul puternic, contribuiau din plin la peisajul trist, de zonă pustiită de vreun război.

Dar iată că bucătăria s-a deschis și am primit câte un meniu. Un meniu simplu, format dintr-o coală de hârtie de format A4, introdusă neglijent într-o folie de plastic cu marginile roase de timp. Detalii mult prea puțin importante pentru mine, cel învățat să mănânce mai des în astfel de condiții și mai puțin spre deloc în restaurante luxoase. Poate că nici nu aș fi reținut aspectul meniului dacă nu aș fi fost de-a dreptul uluit de prețurile preparatelor. Abia la citirea prețurilor am realizat că, pentru a fi în linie cu ele, meniul ar fi trebuit să fie un fel de carte prețioasă cu coperți din stofă rară și pagini din papirus egiptean.

Sunt ușor iritat spre nervos atunci când mi-e foame, dar îmi crește cu adevărat tensiunea când simt că cineva vrea să profite de mine și mă ia de prost.
Așa că în loc de „piept de pui la grătar – 45 de lei” am tradus aproape instantaneu în minte „dă-mi, prostule, banii, îți vreau banii, fraiere!”.
Unii poate veți cataloga asta zgârcenie sau sărăcie. Nu sunt bogat, dar nici sărac, iar zgârcit nu sunt de fel, dar, așa cum spuneam mai sus, nu-mi place ca cineva să își bată joc de mine. Unde mai pui că statiunea era aproape pustie.
Ne-am ridicat și am plecat salutând politicos, cu gândul să ajungem spre Mangalia.

Colegul meu, Dan Georgescu, ne-a fost ghid și ne-a dus la un restaurant drăguț unde ne-a plăcut atât de mult încât ne-am dus și a doua zi să mâncăm tot acolo.
Mâncarea foarte bună, terasa în aer liber, mare și faină, personalul foarte amabil.
Unul dintre defectele mele profesionale e acela de a mă așeza întotdeauna la o masă cât mai îndepărtată și retrasă. Asta de la felul în care eram privit când eram în uniformă și îmi luam pauza de masă la vreun restaurant, acolo unde trebuia să te ferești să nu-ți facă vreunul vreo poză pe care să o vezi apoi pe net, căci sunt încă mulți care cred că e aiurea ca un polițist să mănânce.

In fine, ne-am așezat la o masă mai retrasă, mai ales că noi suntem dintre cei care cred treaba cu pandemia și am comandat. La masa de lângă noi, deși terasa era aproape goală la ora aia, s-a așezat un bărbat cu o plasă în mâna care a luat un meniu și a început să-l răsfoiască, după ce și-a scuipat cu simț de răspundere pe degete. Nu a trecut mult și am fost lovit frontal de o duhoare cum rar am fost nevoit să îndur. Speram ca Georgiana, care era cu spatele la dihor, să nu simtă și să poată mânca liniștită, dar imediat m-a întrebat ce miroase în halul ăla. Partea bună era că aveam amândoi simțul mirosului, deși cred că nici covidul nu-ți putea anihila atât de tare simțul olfactiv încât să poți scăpa de asemenea putoare.
Chiar când Georgiana mă tempera, să nu mă duc să-i zic ceva, omul certat cu apa s-a ridicat și a plecat, lăsând pe masă meniul proaspăt băloșit și o ultimă dâră de transpirație în urma sa.

Am mâncat până la urmă și am plecat spre Constanța, lăsând în spate orașul Mangalia, pe care nu l-am bătut la pas, dar care ni s-a părut destul de anost.