Unul dintre cele mai stânjenitoare momente pe care mi le amintesc din școala generală era acela de după vacanța de iarnă când, de față cu toată clasa, eram întrebat ce mi-a adus moșu’.


Ca adult, nu aș simți nicio jenă să răspund că am primit câteva dulciuri și că nici măcar nu am avut brad în casă, dar să răspunzi asta, copil fiind, mai ales când altora le lua minute bune să își prezinte lunga listă de daruri primite, era destul de greu și de stânjenitor.


Deși eram mic, înțelegeam perfect că moșul care venea la noi în casă nu avea de unde să aducă daruri. Sacul lui era mic, iar noi eram cinci frați. Era ajutat doar de vreun sindicat (bănuiesc) al uzinei Tractorul unde tata lucra.
O pungă cu câteva dulciuri, o portocală și deja celebra pătură „din păr de cămilă” la fel de populară în casele muncitorilor brașoveni ca ceasul de perete „din aur”.

Bucuria însă era nemărginită, iar sticla de pepsi-cola, deschisă cu greu la câteva zile de la primirea ei, din dorința de a o păstra cât mai mult, odată golită, rămânea în cămară mult timp pe post de recipient de băut apă, creând impresia că bei în continuare suc.

Din ciocolata „Poiana” mâncam, la fel, mai multe zile, iar după ce o terminam pe toată și vedeam la o soră de-ale mele că încă mai are, îmi părea rău că am fost hapsân.
Iar apoi, la școală, urma întrebarea asta cu ce ne-a adus moșu’, întrebare la care preferam să răspund în scris, într-o compunere în care reușeam să o lălăi vreo două pagini, in care descriam magia Crăciunului reușind să ocolesc cu brio a spune concret care erau darurile primite. Nota zece pe care o primeam apoi reprezenta darul meu de Crăciun.

La fel de greu era să relatez apoi, într-o compunere cu titlul „cum v-ați petrecut vacanța de vară”, întâmplările din fața blocului. Mi-ar fi plăcut să scriu și eu, și cred că m-aș fi priceput, despre cum a fost la mare, dar marea aveam să o văd abia la 20 de ani, după ce aveam să câștig propriile salarii.

În liceu, un liceu foarte bun din Brașov, la care intrasem cu o medie destul de mare, discrepanța dintre mine și colegii mei era una mult mai mare decât în școala generală. Acolo tunase și adunase fii de diectori, de ingineri, de patroni etc. Foarte puțini eram mai „altfel”, dar ne integram foarte bine și ne înțelegeam minunat.

Mai rău era după ore când cineva venea cu ideea de a merge la Mc să mâncăm ceva. Ziceam că mă grăbesc acasă sau inventam vreun alt motiv.
Umilitor a fost momentul când un cadru școlar i-a atras atenția tatălui meu că mă duc la școală îmbrăcat cam urât, făcând referire în special la încălțămintea mea, puțin scorojită și neadaptată sezonului de iarnă. Îmi amintesc perfect adidașii cu scai pe care-i purtam iarna, nu din dorința de a brava, așa cum bănuia acel profesor, ci pentru că singurii bocanci pe care îi aveam îi moștenisem de la fratele meu și erau cam mari. Erau cu vârf din fier și abia îi târam după mine. Mi-i amintesc perfect și p-ăia, Doamne cât erau de urâți. Dacă nu mă înșel, erau concepuți pentru schiuri cu legături, in loc de clăpari.

Excursiile de la Bran sau Peleș care aveau loc în școala generală, din care am participat doar la cea de la Bran, că era mai aproape și mai ieftină, s-au schimbat în liceu cu cele la Viena, Praga sau Budapesta.
După ce ni se prezentau de către profesorul de geografie, urma ca noi să întrebăm părinții dacă ne lasă și să revenim cu răspunsul.
„Pe mine nu mă lasă” răspundeam când îmi venea rândul. Eram destul de copt la minte ca nici măcar să nu adresez întrebarea părinților. După ce că îi vedeam cătrăniți, cât de idiot aș fi fost să le mai împung încă o suliță în inimi și să le zic că vreau la Viena?

A urmat apoi școala de poliție, în care am scăpat de grija hainelor. Aveam cu toții aceleași uniforme vechi, decolorate și urâte.
Am început serviciul pe 20 decembrie 2006, iar Crăciunul din acel an l-am prins din nou falit, pentru că primul salariu l-am luat în ianuarie.
Primele zile la serviciu mi le-am petrecut în intersecția de la Metro, de pe Calea Bucuresti. Fără mașină de politie, fără procese-verbale. Doar cu două perechi de izmene, uniformă, fular la gât și fluier. O minte luminată a unui șef gândise că asta ne va face să ne călim. La fiecare 50 de minute aveam 10 pauză, timp în care intram la o benzinărie de peste drum unde mă încălzeam. Din când în când, câte un șef cu un passat de poliție trecea pe la noi (eram 10 politiști noi, însirați în fiecare intersecție de pe Calea București) să vadă dacă suntem în posturi.

Când deschidea geamul electric, căci nu se obosea să coboare, mă lovea căldura din mașină.
-Cum e? E totul ok? Mă întreba.
-Da, e ok.
-Renunță la fularul ăla că nu dă bine.
-Dar l-am primit din școală, face parte din uniformă.
-Așa o fi, dar chiar nu dă bine.
Mă dureau ochii de la uniforma aia verde fluorescent, nu eram deloc obișnuit cu ea. Vedeam unii șoferi lăsând telefonul de la ureche sau trăgând de centură când mă vedeau. Nu știau că oricum nu aveam procese-verbale și că oricum nu aș fi putut scrie unul pentru că nu-mi simțeam mâinile de frig.
Eram doar pe post de sperietoare.

Eram dezamăgit complet de noua meserie și nu știam dacă îmi mai doresc asta. Când suna ceasul de dimineată, îmi venea să-l arunc, stiind că urmează din nou să stau în picioare și în frig opt ore, fără să fac nimic, complet inutil.
Au trecut 14 ani de atunci, timp în care am ajuns la mare, mi-am luat primul calculator din viața mea, am vizitat Viena și Budapesta, am învățat să schiez cu clăpari adevărați și mi-am petrecut luna de miere în Mauritius, după ce am scris o carte vândută în peste 60.000 de exemplare.
Am realizat totul singur, pornind de la nimic și neavând nicio „pilă”. De aceea, comentariile în care sunt făcut „un zero, un gunoi, un nimic etc” mă lasă rece, cu atât mai mult cu cât vin din partea unora care, mai mult ca sigur, nu au realizat nimic în viața lor. Îmi provoacă doar milă.

Am mers tot timpul mai departe cu optimism și nu aș schimba absolut nimic din trecutul meu.
Am o familie frumoasă, o sotie așa cum mi-am dorit și niște părinți minunati, greu încercați de viață, pe care îi iubesc și de care sunt mândru.
Am un Crăciun fericit, așa cum vi-l doresc tuturor!