Ordonanța 13, deși abrogată, a lăsat urme adânci în societate și a dat naștere unor noi profesii, pentru care unii ar trebui să-i rămână veșnic îndatorați lui Dragnea.

Îmi aduc aminte ca ieri momentul în care, împreună cu Georgiana, ne uitam în fața televizorului, așteptând ca ministrul Justiției să țină declarația de presă.
Mă enervez foarte greu și destul de rar, dar omul ăla, prin modul în care a vorbit, pe cât de speriat, pe atât de arogant, prin repetarea celebrei replici „altă întrebare”, a reușit să-mi ridice tensiunea instantaneu.
N-am avut nicio ezitare și nu mi-a păsat nicio clipă de faptul că ar trebui să stau pe curu’ meu acasă pentru a nu-mi face vreo problemă la serviciu (salariul meu venea și cu hoți liberi și fără, și cu OUG 13, și fără).

Am ajuns în fața Prefecturii și am fost dezamăgit când am văzut că acolo abia de erau vreo zece inși. Dar lumea a început să vină masiv și, în scurt timp, strada era neîncăpătoare, astfel că s-a plecat în marș prin oraș, coada de protestatari mărindu-se ca un bulgăre de zăpadă rostogolit la vale.
Era ceea ce se cheamă cu adevărat un protest spontan. Oameni faini, cu spirit civic, mânați de apărarea unor principii, revoltați de nesimțirea fără margini a unui politician. Nimeni nu protesta acolo pentru vreo mărire de salariu sau pentru a i se menține vreo pensie specială. Era strict despre principii.
Următoarele zile am ieșit din nou în stradă, apăruseră pancarte hand made, amuzante și pline de creativitate, care dădeau un aer aparte protestelor.
Treptat, lucrurile s-au dezumflat, lumea era tot mai puțină. In același timp, printre pancartele desenate cu carioca și-au făcut loc bannere imprimate, concepute profesional.
În București, mai ales, au apărut un fel de protestatari de serviciu și o nouă nație de jurnaliști-activiști care, cu o cameră și un selfie stick, întărâtau jandarmi prin gard, în căutarea lor de senzațional.
Aceleași fețe, zilnic în Piața Victoriei, de dimineață până seara, de nu te puteai întreba din ce trăiesc oamenii ăia din moment ce nu muncesc nimic.

Televiziunile aservite politic au profitat de asta și au găsit motiv de a spune că protestele sunt plătite, bătându-și astfel joc de sute de mii de oameni care ieșiseră în stradă necondiționați și din proprie convingere.
Jurnaliștii independenți și protestatarii de meserie au început să ceară donații. Pentru bannere, ba pentru materiale necesare la protest, ba pentru a face jurnalism de calitate, independent. Un jurnalist independent, plătit de public, are sens, pentru că el nu datorează nimic nimănui, ci doar publicului de care e plătit pentru a-l informa obiectiv.

Dar ce te faci când jurnalistul spune non-stop aceleași lucruri, caută veșnic scandaluri, trece cu greu câte un protest fără să nu fie ridicat de jandarmi sau „agresat”? Dacă jurnalist e acela care așteaptă politicieni la diverse evenimente și le spune că-s infractori și alte lucruri pe care publicul oricum le cunoștea, atunci eu nu am nevoie de jurnalism.
Adică îi dau bani unuia ca să-i spună lui Dragnea că-i infractor. Păi asta știu și eu, și e gratis.
Legat de protestatarii de serviciu, au început și ei să trăiască din proteste.
Dacă mâine va fi un protest pentru modificarea ecartamentului căilor ferate, pentru aprobarea studiului menstruației găinilor pestrițe, sau pentru orice alt motiv, îi veți găsi acolo.
Puțin le pasă lor despre tema protestului, important e banu’, iar cum nu iese banu’ fără circ, foarte important e și circul.
Mai refuzi o legitimare, mai te legi cu un lanț de vreun gard, mai înjuri un jandarm, faci orice ca să produci circ. Când ești în fața unei sectii de poliție și nu te bagă nimeni în seamă, arunci cu ouă ca să iasă gaborii de la cutie și să-i poți provoca, poate, poate prinzi ceva pe o filmare.

Unii numesc asta curaj. Curaj ai atunci când faci ceva asumându-ți niște riscuri. Curaj au avut oamenii în ’89. Nu un ciurli-burli fără loc de muncă, care, paradoxal, chiar sub protecția jandarmilor pe care îi blamează non-stop, că în lipsa jandarmilor nu ar avea vreodată curaj să facă asta, strigă după politicieni condamnați că sunt niște infractori. Da, mare curaj!

Nu ca fraierii care dimineață mergeau la muncă și seara veneau la protest. Ăia erau lași, că nu stăteau non-stop cu vuvuzeaua-n gură, verificându-și periodic conturile de Patreon, să vadă câți tolomaci au mai pus botul la abureala lor.
Mă oftic că știu mulți oameni cu mare credibilitate, cu mulți urmăritori, care gândesc exact ca mine, care știu că ce zic eu aici e real, nu se bagă pentru a nu pierde din public. Pentru că dacă zici ce am zis eu mai sus, valuri uriașe de comentarii negative vor năvăli ca tătarii și mulți îți vor spune că le pare rău că au avut încredere în tine. Și vei pierde foarte mulți urmăritori. Bine…eu nu simt vreo pierdere.
Simt mai degrabă o mare dezamăgire să văd cât de mulți sunt cei atât de ușor de manipulat. Nu văd o prea mare diferență între cei aduși cu autocarele din reportajele Recorder și cei care vor sări acum pe mine că mi-am permis să zic ceva despre idolii lor. Ba chiar îi văd mai inocenți pe cei bucuroși că aveau să vadă capitala gratis și că aveau să primească o masă gratis. Măcar ăia nu pot mai mult de atât.
Așa că, dacă vă plac jurnaliștii-activiști, protestatarii de profesie, mergeți la ei pe pagini, dați-le like-uri și donați. Donați ca să auziți ce vreți voi să auziți.
Pe pagina mea eu scriu doar ce gândesc eu, nu ce vreți voi să auziți. Pentru toate celelalte, există mastercard. 🤣