Mi-a ajuns în fața ochilor un articol de presă publicat de un scriitor român, în care acesta făcea referire la mine.
Nu sunt deloc ironic când spun că nu auzisem niciodată numele acestui scriitor, așa că l-am căutat pe Facebook, din curiozitate.
Mi-a atras atenția faptul că omul își trecuse în profil, chiar sub nume, următoarele date: „șef de promoție la Facultatea de Litere, (1996) UB și Doctor în Filologie (summa cum laude), UB.
Mi-am dat seama că probabilitatea ca aceste titluri să-i apară și pe ușa apartamentului este una foarte mare.

În articolul scris de acest domn, membru în Uniunea Scriitorilor din România, acesta făcea referire la mine, mai exact la faptul că succesul meu în ceea ce privește scrisul nu trebuie să îngrijoreze pe nimeni, căci această „paraliteratură”, deși se vinde bine, este trecătoare, iar pe termen mediu și lung literatura de calitate iese câștigătoare. Mai adaugă domnul șef de promoție, scriitor și doctor că „acestea sunt cărți de ficțiune precară”. Ei, aici chiar m-a deranjat domnul doctor și asta e și cauza apariției acestei postări, în care voi fi puțin acid cu domnul scriitor, dar voi încerca să rămân cât pot de obiectiv.

Așadar, m-am plictisit de câte ori am scris și am spus că simt o oarecare jenă atunci când sunt numit „scriitor”, tocmai pentru că sunt conștient de scriitura mea și nu am pretenția de a fi catalogată drept literatură de calitate. Deci domnul scriitor are dreptate când spune că acest tip de cărți sunt trecătoare și că literatura de calitate va câștiga pe termen lung. Am totuși dubii cu privire la noua mea carte „Pădurea” și tare mi-e că vă fi citită și peste zeci de ani și, din păcate, cititorilor de atunci li se vă părea actuală. E posibil însă să mă înșel.

După cum spuneam, nu sunt absolvent al Facultății de Litere și nici scriitor profesionist.
Mă întreb, însă, de unde știe acest domn că în cartea „Flash-uri din sens opus” este „ficțiune precară”. Mă gândesc că ori a citit-o, iar în cazul ăsta i s-a părut că povestea părinților e ficțiune precară, ceea ce ar însemna că omul e doar un om cu puțină minte și multă școală, ori nu a citit-o deloc, iar asta înseamnă că latră de la înălțimea șefului de promoție cu doctorat în Filologie ca un câine, cocoțat pe cușcă, la lună.
L-aș întreba pe acest tocilar plin de el, ce ficțiune precară i se pare a fi moartea unei mame la nașterea fiicei sale.

L-aș mai întreba pe acest îngâmfat, supărat pe cetățenii mult prea inculți pentru a-i cumpăra și citi operele, cine, în afară de el însuși, l-a cocoțat pe înaltul piedestal al scriitorilor de literatură de calitate, pentru a privi apoi cu superioritate spre bieții muritori de rând, certându-i pentru ignoranța în care se scaldă în timp ce-l citesc pe Godină, în loc să dea fuga la rafturile pe care i se odihnesc propriile capodopere literare.
Nu cred că e cineva care s-a gândit că ar citi o capodoperă și apoi a exclamat: „O să iau Flash-uri din sens opus!”.

În concluzie, cărțile pe care le-am scris sunt cărți nepretențioase, ușurele. Dar faptul că sunt ușor de citit nu dăunează nimănui, din contră, e posibil să trezească în cineva plăcerea de a citi și curiozitatea de a deschide și cărți mult mai „grele”.
De altfel, sunt numeroși cei care mi-au mărturisit că „Flash-uri din sens opus” a fost prima carte pe care au citit-o în viața lor. Asta nu m-a făcut să-mi fie rușine cu astfel de cititori, ci m-a făcut să fiu mândru că am reușit un lucru atât de măreț, să fac pe cineva să citească o carte.