Am postat aseară un videoclip în care tocmai ieșisem dintr-un restaurant pentru că Maria începuse să plângă. A durat câteva minute până a adormit, am intrat înapoi și am mâncat liniștiți împreună cu Georgiana și cu toți ceilalți de la alte mese.

Mă uimesc comentariile apărute, comentariile unora care consideră că plânsetele, urletele, alergăturile și alte manifestări ale copiilor mici, de înțeles de altfel, dar tot deranjante, ar trebui tolerate de toți ceilalți.

O astfel de gândire nu o pot pune decât pe nesimțirea părinților, nesimțire care, în mod precis, se va transmite și copiilor. Unii au găsit argumentul suprem cu care să-mi închidă gura: „și ia zi, bă, deșteptule, dacă ești în avion ce mai faci?”

În primul rând, aș călători cu copilul mic cu avionul doar atunci când nu ar fi posibil transportul cu mașina privată, tocmai pentru a evita să deranjez un avion întreg în cazul în care copilul ar face gălăgie. Dacă aș fi nevoit totuși să zbor, sunt absolut convins că nimeni nu ar comenta nimic, așa cum nici eu nu am comentat când am nimerit un loc în avion chiar în fața cuiva cu un bebeluș care nu a tăcut mai mult de zece minute din tot zborul. Am înjurat în gând, m-am întrebat cât ghinion am putut avea, dar nu am zis nimic, nici măcar nu m-am arătat deranjat. Asta pentru că pot înțelege o astfel de situație, la fel cum pot înțelege că a fi la un restaurant cu un copil și a călatori într-un avion cu un copil sunt două situații incomparabile, între care pot fi făcute analogii doar dacă ești puțin cam tălâmb.

Deci nu, dacă te gândeai că voi răspunde că aș deschide geamul și aș ieși pe o aripă să luăm o gură de aer, te anunț că nu aș fi făcut asta.

Altcineva mă întreba, cu o oarecare revoltă, ce să facă acum dacă are doi copii mici, să nu mai iasă la restaurant sau să iasă doar la ore la care restaurantele sunt goale?

N-am auzit pe careva să spună: eu ce fac acum, dacă sunt gravidă în luna a noua, să nu mă mai duc la ski? Normal că nu s-a mai dus. Fără să se revolte. De ce? Pentru că putea face rău fie copilului, fie ei, așa că a ales să nu mai facă, pentru o perioadă, lucruri pe care le făcea înainte. La restaurant dacă mergi și copilul face ca toate arătările, faci rău altora, respectiv ălora care au plătit niște bani, cel mai probabil pentru care au muncit, ca să mănânce, să bea ceva și eventual să poată discuta. De ăștia nu îți pasă, așa-i? Cum adică să nu mai mergi tu la restaurant? Dar la ski de ce nu te-ai mai dus? Aaa, deci putem face sacrificii când e vorba de noi, ne pasă doar de binele nostru, dar de al altora ne doare fix în cur. Cam asta e definiția nesimțirii.

Scriu rândurile astea cu gândul la vacanța din 2016, atunci când, după o scurtă ploaie, a ieșit soarele și am putut ieși din hotel și să mă tolanesc spre odihna trupului pe un șezlong din preajma piscinei. Soarele era suficient de puternic cât să-mi încingă bine pielea de pe spate, dar insuficient de năpraznic cât să mă prăjească, cu alte cuvinte era numai bun. Lângă șezlongul meu, după scurta ploaie de vară se formase singura baltă pe o rază de 1 km pătrat. Sub stricta supraveghere a mamițichii, un copil la vreo cinci anișori, s-a apropiat cu pași repezi, a făcut două salturi bine calculate astfel ca cel de-al treilea să nimerească la fix centrul bălții. Mii de stropi reci au intrat în contact cu pielea încinsă a spatelui meu și aproape instantaneu mi-am ridicat privirea spre băiețelul șugubăț, iar apoi, văzând că e prea mic ca să aibă discernământ, spre mamițica ce părea ușor amuzată de situație. Așteptam să-i spună ceva odraslei, chit că nu aș fi înțeles limba. I-ar fi putut spune „Ce fain l-ai stropit pe boul ăla”, eu nu aș fi înțeles oricum și aș fi fost mulțumit că l-a dojenit pe neastâmpărat. Dar nimic. Am vrut să-i zic eu ceva mamițichii, dar sfinții invocați de mine la o secundă după contactul spatelui cu apa, așezați lângă șezlong în ordine alfabetică de la Anton la Vasile, m-au îndemnat să fiu mai bun, așa că am tăcut. Lasă, mă, e doar un copil și aia e doar apă… mi-am zis.

Doar că puișorul, părându-i-se tare amuzant, a mai sărit o dată, lucru ce m-a făcut să-i trag o privire mamițichii, astfel încât să nu mai fie nevoie de cuvinte în limba română pe care oricum nu le-ar fi înțeles.