Execptând timpul în care eram la serviciu, ultimele cinci zile mi le-am petrecut căutându-l pe Petrică. Singurul indiciu pe care îl găsisem erau niște camere de supraveghere din curtea unei case aflate peste un deal împădurit, destul de departe de casa noastră. Acolo fusese surprins Petrică în ziua în care plecase de acasă. Cum a ajuns acolo nu prea ne putem explica, dealul fiind destul de abrupt și înalt.

Ne-am axat pe căutări în acea zonă, deși mă gândeam că dacă a ajuns acolo în câteva ore, după alte câteva zile putea fi mult mai departe. Cu ocazia asta am aflat că nu cunoșteam mai deloc cartierul în care locuiesc și nici prin cap nu îmi trecea că există astfel de străzi pe aici. Cine locuiește în Schei probabil că înțelege. Sunt zeci de străduțe înguste și abrupte, conectate între ele cu scări pietonale, iar priveliștile de sus îți taie răsuflarea. Nu de puține ori am ajuns la capătul unei străzi înguste și am fost nevoit să dau cu spatele zeci de metri pentru că nu aveam unde întoarce mașina. La fel se întâmpla și când întâlneam o mașină din sens opus.

Am descoperit chiar și o stână și nu mică mi-a fost mirarea când l-am întrebat pe cioban dacă a văzut o pisică roșcată, iar el m-a întrebat dacă îl caut pe Petrică. „Am văzut și afișele și am văzut și pe Facebook” mi-a zis ciobanul, adăugând că dacă a vrut să se întoarcă acasă seara peste deal, mai mult ca sigur l-a prins vreo vulpe.

Am făcut atâția kilometri că am învățat cam toate pisicile din zonă. Am primit zeci de poze cu motani roșcovani, dar niciunul nu era Petrică. Am lipit afișe, iar mai apoi, la sugestia unora dintre voi, am pus o recompensă de 1000 de lei pentru găsirea motanului. Nu am pus de la început pentru că m-am raportat la mine, nu m-am gândit că cineva ar fi mai impulsionat să sune la un nr de tel dacă vede o pisică pe capul căreia s-a pus un preț. Ce-i drept, telefonul a sunat mult mai des după acel moment, unii sunau la mișto să spună câte o glumiță neinspirată, alții întrebau în ce zonă s-a pierdut pentru a începe căutările, iar unul a sunat ca să lase o înjurătură. Cineva chiar a sunat ca să ne spună că l-a găsit, dar mai întâi vrea o parte din bani. Când Georgiana i-a cerut o poză, a înjurat-o și a închis.Unii s-au întrebat de unde îmi permit să dau 1000 de lei pentru o pisică. Adevărul e că nu prea îmi permit, adică era un efort considerabil, sunt multe lucruri mai ieftine de atât pe care mi le doresc și nu mi le cumpăr pentru că nu mă îndur. Dar aș fi dat banii ăștia cu drag, doar să-l știu pe Petrică acasă și să nu o mai văd pe Georgiana mereu supărată, la fel ca pe restul familiei. E dureros să pierzi un animăluț, cei care iubesc animalele știu prea bine cât de mult te poți atașa de un astfel de blănos. Așadar, treaba cu recompensa e bună, sunt mulți oameni dispuși să caute un animal pentru bani, lucru pe care nu-l condamn deloc. Au fost foarte mulți oameni care au sunat și ne-au spus că l-au văzut în diferite zone din oraș. M-am dus mereu, deși era greu de crezut că ar putea fi acolo.

L-am căutat și cu o dronă, lucru total ineficient după părerea mea. I-am scos litiera afară, Georgiana îl striga în fiecare seară. La serviciu i-am povestit amuzat unui coleg despre metoda japoneză, cea pe care mi-o lăsase cineva în comentarii. Am căutat-o pe Google și am văzut ce presupune. Să umbli pe străzi, iar pisicilor pe care le întâlnești să le spui cu voce tare să-i transmită pisicii tale să vină acasă. I-am zis că asta mi-ar mai lipsi să fac, iar el mi-a zis râzând că n-aș avea nimic de pierdut.

Ieri pe la prânz am plecat iar pe coclauri. Într-o poieniță, la soare, am găsit vreo cinci pisici tolănite. M-am apropiat de ele căutându-l cu privirea pe Petrică. Una dintre ele se uita fix la mine. M-am uitat și eu la ea, apoi mi-am amintit de metoda japoneză. M-am uitat stânga-dreapta, să nu mă audă naibii cineva, și i-am zis: „dacă-l vezi pe Petrică, să-i zici să se întoarcă acasă că-l așteptăm!” M-am întors rușinat de ceea ce tocmai făcusem, apoi mi-am imaginat că aud pisica aia cum le spune celorlalte pisici tolănite: „bă, voi l-ați auzit pe tâmpitul ăsta? E nebun, săracu’, vorbește cu pisicile!”

M-a sunat altcineva și am plecat mai departe, doar pentru a găsi un motan roșcat, tare flocos și cu mult alb, care nu semăna deloc cu Petrică. Aseară ne-a sunat din nou telefonul, cineva îl văzuse în Piața Unirii, lângă un restaurant. Ne-am îmbrăcat, am luat și o conservă cu noi și ne-am dus acolo. S-au adunat la mâncare vreo cinci pisici cărora le-am spus mult mai încet, aproape în șoaptă, să-i spună lui Petrică să vină acasă. Mi-era rușine de Georgiana care se uita lung la mine, dar mi-a trecut rapid rușinea când ea mi-a zis: „dar zi-le mai tare că nici nu au auzit ce le-ai zis”. Aaa, bun, deci e și ea razna.

Am ajuns acasă la fel de supărați și epuizați ca în fiecare seară. Azi dimineață, pe la 6, m-a trezit un miorlăit la ușă. M-am ridicat, am deschis ușa sperând că nu e Oto. (Și el vine la aceeași ușă când vrea să intre în casă) Am văzut rapid că e prea întunecat la culoare ca să fie Oto și am strigat: „A venit!!” Georgiana s-a ridicat buimacă din pat, a aprins lumina, l-a luat în brațe și a început să plângă. Doar pe Petrică îl cam durea la bască, lui îi era doar foame.

Vă mulțumesc tuturor care ați distribuit postările cu Petrică și tuturor celor care ne-ați sunat pentru a ne da indicii!