Când ești schimbul II și lucrezi de la ora 15 la 23, începând cu ora 21 îți cresc emoțiile când îți sună telefonul. Să te trimită la un accident rutier la ora aia înseamnă că vei ajunge acasă cel mai devreme la ora 1.

Schimbul II eram și cam nouă seara era ceasul când mi-a sunat telefonul. Colegul meu se uita spre mine panicat, sperând că mă sună cineva care nu are legătură cu serviciul nostru.

Când m-a auzit că am spus la telefon „bine, mergem acum.”, a înțeles că speranța îi era deșartă și că avem accident. Așa spunem noi, că avem accident, de fapt aveam de cercetat un accident.

Ajungând la fața locului, am găsit o mașină destul de avariată care intrase în spatele unui troleibuz, unele dintre cauze fiind temperatura de vreo -10 grade și poleiul de pe jos.

Pentru că era într-o curbă (cea de la Meșotă, pentru cunoscători) am poziționat autospeciala de poliție (adică loganul mcv devenit special datorită girofarurilor, radarului și stației, dar cu același motor 1.5 dci) în spatele mașinii avariate, lăsând în funcțiune girofarurile pentru a-i atenționa din timp pe ceilalți șoferi.

Până să ne apucăm de ce aveam de făcut, și-a făcut apariția și o mașină de poliție locală (pe atunci comunitară), gândindu-mă de ce s-or băga și ei în seamă nefiind treaba lor, dar neștiind la acel moment cât de folositori aveau să ne fie. Ei au oprit în spatele mașinii noastre, lăsând de asemenea girofarurile lor albastre în funcțiune.

Legitimând conducătorii auto și întrebând de victime, spre fericirea noastră am descoperit că nimeni nu fusese rănit, persoana care sunase la 112 neștiind la acel moment dacă sunt sau nu răniți.

Pentru că mașina avariată era nedeplasabilă, iar de împins era imposibil, am decis să rămânem la fața locului până urma să fie luată cu o platformă, iar noi între timp să facem actele de constatare.

Eram bucuroși că nu avem victime și nu trebuie să întocmim un dosar penal, ceea ce insemna că dacă ne mișcam cu talent puteam termina toate actele într-o oră jumătate, maxim două cu tot cu eliberarea carosabilului.

În timp ce notam avariile existente, pe trotuar și-a făcut apariția un om la vreo 60 de ani, care mergea foarte greu, șchiop, aplecat de spate și cu o mână ținându-se de un șold. Era tipul omului curios care voia să afle ce s-a întâmplat, așa cum se adună mereu oamenii să se uite la accidente.

Nu a durat mult și m-a întrebat:
-Ce a fost aici?
-O tamponare.
-A murit cineva?
-Nu a murit nimeni.
-Ferească Dumnezeu! Și eu am trecut prin necaz mare, m-a strivit o presă la fabrică acum  20 de ani și de atunci uite așa mă tot chinui.
Copiii mi-au plecat în străinătate, sunt departe, în America, iar ăl mare…

Mi-era milă de săracul om, dar nu mă puteam întinde cu el la povești. Se vedea că e nevorbit și că ar avea nevoie să-i asculte cineva poveștile, dar în acel moment nu eram eu persoana potrivită.

Am trecut la partea din spate a mașinii ce lovise troleibuzul, mă aflam acum între loganul mcv și mașina avariată și mă uitam cu atenție să nu uit de scris ceva în timp ce notam pagubele produse, moment în care s-a auzit o bubuitură de am scăpat hârtiile din mână și instinctual am sărit din fața mașinii de poliție.

Loganul poliției comunitare avea partea din spate zob. O altă mașină, cu doi tineri, intrase direct în ea.
Greu de înțeles cum nu a observat șoferul atâtea girofaruri și luminițe.
Deși fusese împins o distanță considerabilă, loganul localilor nu atinsese mașina noastră.

M-am dus să văd dacă se răniseră cineva, timp în care scosesem telefonul să apelez 112. Din fumul de airbag coborâse un tânăr speriat de la volan. Îi curgea sânge de la cap, dar nu părea să fie ceva grav.

L-am întrebat cum se simte și mi-a zis că e ok, asta fix înainte să își dea ochii peste cap și să leșine. Tânărul din partea dreaptă a ieșit mai greu din mașină, dar el nu pățise chiar nimic.

Apucasem să spun la 112 că sunt două victime, iar într-un timp foarte scurt au ajuns două smurduri.
Ceasul era deja 22 și acum, nu numai că nu terminasem de soluționat tamponarea, dar mai aveam și un accident cu victime. Era clar că ne prinde dimineața la muncă.

Colegul era la fel de supărat ca mine, eram deja înghețați amândoi și extrem de triști.
-Băga-mi-aș…asta ne mai trebuia acum!!!
-Lasă, bine că e doar o victimă și nici nu e grav. A leșinat doar de la șoc.
-Cum doar o victimă? Două victime sunt!
-Cum, mă, că celălalt nu are nimic, am stat doar de vorbă cu el, nici zgâriat nu e.
-Păi du-te și uită-te, unul e deja în smurd și uite-l pe celălalt acum îl pune pe targă.

M-am dus uimit să văd ce pățise și cel de-al doilea băiat, gândindu-mă că între timp a leșinat și el.
Ajungând lângă targă, am reușit să aud ce răspundea pacientul întins pe targă, chiar în momentul în care i se monta acel guler cervical și era întrebat unde îl doare.
-Mă dor toate alea, am și doi copii plecați departe…în America…am lucrat și eu la fabrică și am avut un necaz…