„L-au prins, colegule, deși, din câte am înțeles, lucrurile care nu te mai aduc înapoi sunt absolut inutile. Altfel, în ziua în care tu intri in pământ, scursura merge într-un loc democratic, cu drepturi duium, unde sarabanda favorurilor debutează cu o intervenție chirurgicală cum rar se întâmplă în lumea de dincoace de gratii: fără șpagă; dacă trece cu bine de singura reparație la care ai putea spera, sepsia, i se vor deschide perspective îmbucurătoare de reducere a pedepsei și de compensare frumușică a zilelor de detenție în bani, cât să-i țină loc de pilon doi de pensii la ieșirea din penitenciar. Ar mai putea căpăta, scursura, avem practică judiciară recentă în acest sens, și o despăgubire pentru lezarea dreptului la imagine pentru că a fost fotografiat în momente de cumpănă ale destinului său sprâncenat, cu cătușe umilitoare și în postura complet nemăgulitoare de proaspăt ciuruit de gloanțe. Tu, în schimb, ai murit, pentru o țară care nu te merită, senină și astăzi, în lipsa ei crasă de remușcări cu care a dat, din incultură, din lăcomie și din ignoranță, atribuția legiferării pe mâna unor indivizi cu moralitate nu prea mult deosebită de a celui care te-a ucis ! Ai murit solitar și anacronic, taman la apogeul unei epoci în care legiuirea se înfăptuiește cu consecvență în beneficiul infractorilor, în care legiuitorul lucrează inuman în contra victimei și își pune toată priceperea perversă, în disprețul premeditat al omului legii. Ai murit cu totul dezacordat de năzuințele de astăzi ale unei comunități egoiste și frivole, pentru care moartea ta, într-o misiune executată în condițiile atâtor lipsuri de-atâția ani cronicizate și niciodată, de nimeni observate, n-a fost decât un fapt divers sâcâitor și agasant în marginea agendei serioase a românimii – alaltăieri, programul oficial al Papei, ieri impozitarea strigătoare la cer a IT-știlor iar astăzi codul portocaliu de vreme rea… Cu o presă ale cărei pretenții editoriale nu califică, nici după o asemenea tragedie, mizerabila condiție în care a ajuns astăzi să fie exercitată profesia de polițist, pentru a constitui subiect jurnalistic amplu, de analiză, de reportaj, de anchetă, și nu simplă turuială de necrolog, minutul de reculegere al colegilor tăi mai norocoși decât tine îți va rămâne unică și fugitivă beatificare și nimeni altcineva nu-ți va aduce vreodată un alt omagiu. Dacă e adevărat că atunci când mori în post ai trecere liberă în Rai, este nu mai puțin adevărat că, dacă mori de vizita papei, ai trecere puțină în mass-media.
Ai murit năprasnic, defazat de valorile societății moderne, pentru că ai ținut morțiș să capturezi un urmărit internațional, în toiul unor vremuri în care senatorii țării îl scapă de răspundere penală, fără nici cea mai mică urmă de proces de conștiință, pe șeful lor cu care sunt în cârdășie politică. Dacă nu mai trăiești astăzi, este pentru că, în comparație cu mai marii țării, te-a interesat tragerea la răspundere penală a unui tâlhar nefiresc de mult, ai plătit cu viața din cauză că te-a preocupat vinovăția unui infractor de drept comun mai mult decât îi interesează pe aleșii țării să se cerceteze dacă un fost prim ministru a luat sau nu mită de 800 000 dolari! Dacă, preț de câteva secunde, conștiința ta ar fi votat pentru imunitatea tâlharului, astăzi ai fi trăit, colgule!
Dar nu, tu ai preferat să mori pentru ca acești veroși cocoțați în fruntea țării să-și poată plescăi în continuare la televizor discursurile bombastice în care li se pare că meseria de polițist nu e chiar așa periculoasă în Romania, țară care după ultimele constatări întreprinse din confortul jilțului ministerial se prezintă ca adevărată oază de liniște, de armonie și concordie în care, e drept, se mai întâmplă totuși din când în când să mai moară împușcat câte unul pentru care posibilitatea morții este stipulată în fișa postului…
Ți-ai îndoliat familia ca nu cumva să-i fie periclitată siguranța internautului care, abrutizat de hoax și fake, te mustra că ai salariu de o mie de euro din prima zi și de la primul grad, că ieși la pensie cu doi ani înainte de vârsta la care de fapt ai murit, că te vei îmbuiba toată viața cu pensia ta specială care, în mod nesimțit, nu respectă principiul contributivității și că, dacă nu ești mulțumit de condițiile de muncă, să te duci să lucrezi în privat! Încă i se pare beneficiarului jertfei tale că statul îi reține prea mult din produsul muncii sale pentru ca tu să primești, după 20 de ani de muncă grea, plină de privațiuni și de pericole, o leafă despre care nu va crede nici în ruptul capului că era în realitate de numai 3500 lei! Dacă i-ai fi ascultat sfatul, și te-ai fi dus să lucrezi acolo unde ți se spunea că se duce greul societății, alaltăieri ai fi primit laolaltă cu tot poporul civil mesaje de pace în loc de serviciu în weekend și ostie în loc de plumb, iar astăzi ai fi fost în viață!
Ai mai murit și nu carecumva să fie tâlhărit patronul acela din turism căruia i s-a năzărit că voucherul tău de vacanță îl privează, în lunile de vară, de înstăritul client neamț și, în consecință, frânezi cu tichetul tău dezvoltarea turismului românesc – după dânsul, serviciul prestat de tine societății merită doar răsplata unei vacanțe în extrasezon.
Ai murit, într-un cuvânt, pentru o societate care, pervertită, urâcioasă, dezbinată și frivolă, nu-ți va oferi recunoștință după moarte cum nu ți-a acordat autoritate în timpul vieții, pentru ușuraticul motiv că, trăgându-și înțelepciunea din culturile trecute ale bancurilor cu milițieni, îți desconsideră și astăzi, organic, menirea socială și munca, bagatelizându-ți sacrificiile și rolul social – singurele monumente pe care este capabilă să ți le închine sunt statuile viu bâțâitoare de tipul lui Garcea și al lui Robi.”

Un text de Ionut Rasica