De prin toate scările de bloc și de pe alei ieșeau copii și părinți, unindu-se într-un grup compact pe strada principală, asemenea unor afluenți ai unui râu învolburat.
Se îndreptau cu toții spre școală. Unii erau singuri, unii cu frații mai mari, iar alții cu părinți ori bunici.

Unii aveau buchete mari de flori, alții mai mici sau deloc. Toți mergeau pe jos, astfel că nici nu știi dacă erau pe atunci locuri de parcare suficiente sau nu.
Se vedea că toți părinții făcuseră eforturi pentru cu ai lor copii să aibă haine noi, dar la fel se vedea că erau haine ieftine, luate de prin vreun depozit sau piață de kitsch-uri. Pantofii noi „de piele”, purtați pentru prima oară, mai aveau câteva zile până să le apară primele dungi, chiar dacă nu aveai voie cu ei la fotbal și te descălțai mereu frumos, doar după ce le desfăceai șireturile.

Mama lui Vasilică, băiatul din banca a treia, se grăbea să ajungă la uzină, de unde se învoise vreo două ore pentru festivitate. Avea o pereche de blugi tociți și o geacă săracăcioasă de primăvară.
Mama lui Costel lucra la o croitorie de lângă școală și venise direct în halatul de lucru, iar tatăl lui Bogdan avea o geacă de piele pe alocuri decojită și pe cap o șapcă cu Chicago Bulls, care nici măcar nu era originală, neavând cele opt cusături esențiale.
Cam asta era sceneta primei zile de școală dintr-un cartier de muncitori al Brașovului anilor ’90.
Dar nu păsa nimănui, ziua era despre copii.

Vremurile s-au schimbat acum. La aceeași școală, pe banda 1 e coloană de mașini pe avarii.
Dintr-un bolid coboară ea. Nu mai e chiar tânără, dar nici bătrână. E mai degrabă de o tinerețe forțată. Ochelarii de soare nu-ți dau voie să-i vezi culoarea ochilor, ochi ce oricum ar fi fost eclipsați de buzele proeminente rujate și umflate artificial.
Geanta de firmă e la locul ei, pantofii cu toc fac un zgomot suficient cât să atragă atenția celor din jur.
Mașina o lasă pe avarii chiar sub indicatorul de oprire interzisă, cu gândul că nu va sta mult, mai ales că după ce-și lasă progenitura la școală, are programare la solar și apoi la sală.

N-a muncit nicio zi în viața ei, dar a știut să se descurce spre deosebire de amărâții de profesori pe care îi privește de pe un piedestal înalt. Ceilalți copii sunt, în ochii ei, mici viermișori de care trebuie să-și ferească plodul. Doar cu Mario are voie. Tatăl lui are trei cluburi în oraș și se aude că în viitor e în cărți pentru un loc pe liste electorale.

Dacă nu știți despre cine zic aici, e chiar ea, mama lui Nicolas, copilul îmbrăcat doar de la Gucci, frezat și parfumat. E cel care are în brațe cel mai mare și elaborat buchet de flori. Deși i-l va da învățatoarei, buchetul nu a fost cumpărat pentru ea, ci tot pentru maică-sa. Puțin îi pasă ei de învățătoare, dar o arde a naibii de tare ca ceilalți părinți să se uite cu invidie la ea, cea al cărei copil a adus cel mai scump buchet de flori.
Ziua asta e mai puțin despre copil și mai mult despre ea. Ea trebuie să fie în centrul atenției și să fie admirată de săracii care au onoarea să aibă copii în aceași clasă cu al ei.
Și dacă ați crezut că veți scăpa de ea după prima zi de școală, să vă țineți când s-o apuca să scrie pe grupul părinților de Whatsapp.
E cea care după ce învățătoarea a scris pe grup că ședința e a doua zi la 17, după ce vreo douăzeci de părinți confirmă, spre seara târziu, intră și ea și, pentru că e sub demnitatea ei să dea scroll, întreabă:
„La ce oră e ședința de mâine?”