Fulgii de nea cădeau ușor, mai mult plutind și, vrând parcă să mai zboare puțin înainte de a se stinge pe pământul încă destul de cald al unui sfârșit de octombrie, mai făceau niște giumbușlucuri drăgălașe prin aer, lăsându-se, într-un final, pradă gravitației.
Am ales unul și l-am urmărit. Cu pupilele dilatate, i-am admirat fiecare dans, uimit de fragilitatea lui care, paradoxal, emana atât de multă forță.
La fel ca toți ceilalți, s-a așezat și el cuminte pe țărâna aburindă și, ușor de tot, s-a stins, transformându-se într-o picătură minusculă de apă, insuficentă pentru ca măcar să lase o dâră umedă.

Am lăsat fulgii și mi-am reluat lectura. Citeam pe atunci, pe la finele lui octombrie 2016, romanul „Uriașul îngropat”, al lui Kazuo Ishiguro.
De pe fotoliul meu opulent, din pluș, citeam pagină după pagină, adâncit tot mai tare în minunata carte, oprindu-mă din când în când pentru a-mi răspunde întrebărilor care apar inevitabil atunci când intri în profunzimea unui roman de o asemenea anvergură. Cine suntem? Unde ne ducem? Ce sunt amintirile? E bine că uităm din lucruri? Ce-ar fi să nu uităm nimic niciodată, asemeni elefanților? Ar fi bine? Dar dacă ne-am pierde amintirile, am reuși să ne trezim în fiecare zi iubind același om de lângă noi, deși nu avem amintiri cu el?

Am luat telefonul și am sunat un motan cu multe conexiuni care mi-e dator vândut. I-am dat de îndeplinit o sarcină importantă. Am căzut apoi din nou pe meditat.
Toate gândurile astea mi-au fost brusc zdruncinate. Era Georgiana, care se agita prin casă. Urma să-i vină iubitul și urma să îl cunosc și eu. Beaaac, ce nu-mi plac mie chestiile astea.

La cum o știu eu pe Georgiana, va apărea vreun băiat cuminte, îmbrăcat frumos și aranjat, cu multă școală și deștept. Nu s-ar uita ea la altceva. Precis. Oricum va fi, deja nu-mi place. Nu-l suport! De fapt eu nu suport pe nimeni. Doar tolerez.
Ușa se deschise și Georgiana mă strigă:
-Petruuuu!
M-am ascuns sub pat, ca orice gazdă fericită că are musafiri.
-Unde e? Abia aștept să-l văd! se auzi o voce străină de bărbat.
„Vrei pe p***a mă-tii!” mi-am zis în gând și m-am ascuns mai adânc sub pat.
Georgiana a ridicat pătura și m-a prins cu o mână. Îmi descoperise și cazemata asta și urma să-mi caut alta, unde să nu mai fiu atât de accesibil și vulnerabil.
-Uaaaau, ce fain e!
Simultan cu această exclamație, am ridicat ochii și am rămas mut văzând ce mi se ivise în fața ochilor.

„Cum, mă, din atâția băieți, să alegi unul de la gardă?
N-ai văzut, fată, atâția ani de zile, cum e să-ți plece tatăl la muncă în seara de Crăciun, cu noaptea în cap, sau cu alte ocazii când ți-e lumea mai dragă? Tot gabor ți-a trebuit?

Iar tu, mă băiete, vii la fată în uniformă? N-ai găsit și tu niște haine de bogdaproste, cât să nu trebuiască să aburești fata că vii direct de la serviciu?”
În timp ce mă gândeam la toate astea, polițaiu’ a întins mâinile și m-a luat în brațe, iar Georgiana a făcut o poză.
Spaima și repulsia sunt doar două dintre stările care mi se văd pe chip în acea poză.
Noroc că mi-am revenit repede și am sărit.
N-a stat mult și a ieșit în curte. În Otto nu aveam nicio bază, el nici nu era acasă, umbla prin vecini. Singura mea speranță era Cairo care lătra din țarcul lui ca și când voia să rupă gardul.
Hai, Cairo, sari gardul, sapă pe sub el, deschide poarta, fă ceva să scap de acolo și rupe-i nădragii. Să mai vină aici când l-om chema noi.

Blegul de Cairo n-a putut evada. Ba chiar s-a împrietenit cu el pe măsură ce venea la noi, căci coșmarul mi se adeverise și omul venea tot mai des.
Atât de des încât m-am trezit cu el pe cap. Apoi cu o alpaca scuipăcioasă. Apoi și cu un pui de câine sâsâit.
De la doar doi subalterni, am ajuns acum la patru. Cu milițianu’ cinci.
P.S. peste un an de la întâmplare, în 2017, m-a sunat motanul:
-Alo, salut, boss. Am rezolvat așa cum ai dispus. Premiul Nobel pentru literatură e la Kazuo Ishiguro.