În vacanța de vară, cartierul muncitoresc de la periferia Brașovului, acolo unde am crescut, se golea de cei mai mulți dintre copii. Moldova era principală destinație de vacanță a celor care plecau la bunici, spre bucuria părinților care se vedeau brusc în garsoniere mult mai încăpătoare și cu mai puține guri de hrănit.

Alții, puțini, foarte puțini, mergeau la mare, iar când se întorceau, ne împuiau capul cu fel și fel de întămplări petrecute acolo, iar noi, cei care nu văzusem niciodată mare, îi ascultam cu un amestec de regret și entuziasm.

Nu am fost niciodată invidios pe cei care aveau mai mult. De fapt, nici acum, adult fiind, nu cunosc acest sentiment atât de scârbos și de nesănătos. Nu am fost niciodată invidios și sper că nici nu voi fi, căci îmi închipui că e tare nefericit omul invidios.
Nici invidiat nu am știut cum e să fii, până în urmă cu ceva timp, până să public o carte, să scap de ratele de la bănci, să mă căsătoresc cu o fată atât de faină ca Georgiana etc. Nici să fii invidiat nu e prea fain, dar prefer să mă obișnuiesc cu asta, decât să fiu eu cel invidios.

Revenind la vacanțele de vară, eu eram unul dintre cei care rămâneam în cartier. Împreună cu alți prieteni, în zilele călduroase mergeam la scăldat. Dar unde să te scalzi în Brașov?
Din cartier, traversam un câmp cu grâu și ajungeam la Timișul Sec. Un râu micuț în care majoritatea fabricilor își deversau deșeurile, uneori apa fiind ușor roșiatică, alteori albăstruie sau chiar roșie ca sângele. În apropiere de CET, era o cascadă, artificială, desigur, iar acolo apa era suficient de adâncă încât să ne treacă de cap. Puteam sări astfel de pe niște conducte care traversau râul pe deasupra. De acolo săream chiar și în cap. (Doamne ferește, sper să nu-mi semene copiii, atunci când voi avea)

Când ieșeam din Timiș, pentru a ne usca mai repede, ne întindeam cu spatele pe plăcile de beton ale șoselei. Trecea câte o mașină pe oră pe acolo, poate nici atât. Cine se gândea că, peste ani, voi sta pe acolo cu radarul, pe actuala șosea ocolitoare a Brașovului?

Lângă Timiș, descoperisem un lăculeț în curtea unei foste fabrici. Nu știu ce rol avea, dar apa era călduță, iar în mijlocul băltoacei era aruncat un cadru metalic ruginit, iar de pe el ne exersam săriturile. Apa de acolo nu circula deloc, era stătută, înțelegeți cât era de curată. Dacă băgai mâna puțin sub apă, nu ți-o mai vedeai.
La câte guri din apa aia am luat, mă mir cum de nu mi-a mai crescut o mână, un picior, ceva. Pe fundul apei nu era nisip fin, ci multe table, cioburi, fiare, cauciucuri, chiar o ușă de frigider am găsit acolo. Se mai întâmpla să ne tăiem tălpile în table, dar ne spălam în aceeași apă, apoi, când sângerarea se oprea, ne încălțam și mergeam șontâc-șontâc până acasă, în sunetul asurzitor al goarnei care ne anunța că e ora trei și părinții noștri, majoritatea muncitori la uzinele brașovene, se pregătesc să vină acasă, acolo unde îi așteptam cuminți.

Acolo, în băltoaca aia am învățat să înot. Sau cel puțin așa credeam.
În alte zile, în care ne jucam prin trenurile oprite în depou, se mai întâmpla să plece câte unul cu noi înăuntru. Dacă nu prindea viteză, mai săream din mers, dacă nu, mergeam până la gară. (Doamne, să nu am așa copii!)
De la gară spre casă, treceam prin spatele bazinului de înot și ne opream să ne uităm prin pereții mari din sticlă. Ni se părea ceva incredibil să mergi să te scalzi acolo, în apa aia curată.

Nu mai țin minte în ce clasă, am luat locul întâi la un concurs de matematică „Kangorou” și am primit ca premiu cincizeci de mii de lei.
De banii ăia mi-am propus să merg la bazin. Dacă la lăculeț făceam baie în chiloți sau în fundul gol, la bazin aveam nevoie de slipuri. Dacă mi-aș fi cumpărat noi, nu mi-ar fi rămas bani de bilet la bazin, așa că m-am dus în piață de haine second și m-am pus pe răscolit. Singurul slip pe care l-am găsit și care era mărimea mea era unul cu niște bretele verzi fluorescente. Vai, ce râd acum când scriu asta. Cine mai văzuse slipuri cu bretele?
Am ajuns acasă și le-am tăiat, i-am spălat bine și m-am dus la bazin. Eram acolo ca prima oară în aeroport, nu știam pe unde se intră, cum se face.

Ajuns în apă, am intrat acolo unde era mai mică și am pus în practică ce învățasem la lăculeț. Să înot. Dar, ce să vezi, în apa curată parcă dădeam din mâini în gol, fără să înaintez. Mi-am dat seama atunci că una era să te deplasezi prin masa aia de substanță mucoasă și alta era să înoți.

Am văzut marea prima oară la vârsta de 21 de ani, din salariul meu, dar nu aș da nimic înapoi.
Sunt vreo douăzeci de ani de când mergeam la „lăculeț” și scriu povestea asta de pe o plajă din Grecia, cu apă cristalină, fără table și cioburi, după ce i-am povestit și Georgianei prin ce „Lefkade” îmi petreceam eu verile.