Am citit o mare parte dintre comentariile articolului despre legislația rutieră și, așa cum anticipam, mulți s-au legat de faptul că nu avem autostrăzi, iar un drum parcurs în condiții legale ar crește foarte mult timpul pierdut. Mulți au spus că își câștigă existența prin condus și pur și simplu nu pot pierde timp în trafic.
Eu am scris de lipsa autostrăzilor și a infrastructurii în general, dar multi comentează fără să citească textul. In plus, mă refeream strict la situația în care ne aflăm, adică fără autostrăzi.

Acum să revenim la grabă. O să scriu acum ceva în care mulți se vor regăsi, dar destui dintrei ei vor avea suficientă ipocrizie încât să scrie că nu e adevărat. Dar este, sunt convins de asta.
Omul, prin natura sa, caută întotdeauna justificări pentru acțiunile sale.
„Merg puțin peste viteza maximă legală pentru că am program, mă trage la răspundere șeful, am o treabă urgentă, trebuie să ajung neapărat într-un loc.”

Acum, că încălcarea legii e oarecum justificată, ne simțim mai bine, suntem scuzați.
Adevărul e că suntem grăbiți și când nu ne grăbim. Avem nerăbdarea în sânge.
Ca să nu acuz pe nimeni, am să vorbesc mai departe doar despre mine și am să mă dau exemplu.

De câteva zile parcurg zilnic câte 50-60 de km în Lefkada. Nu-i fac nici că mă așteaptă șeful, nici că am vreo treabă, din contră, sunt în concediu, unde se presupune că toate activitățile sunt pentru relaxare. Circul cu mașina de la cazare la diferite plaje, nu am absolut niciun motiv de grabă.

Dar, căci există un dar, când ajung la șoseaua principală, iar în fața mea circulă o mașină condusă de un grec, după câțiva kilometri de mers în spatele ei, mă cuprinde o stare ușoară de iritare. De ce? Pentru că grecul circulă cu 30 de km/h. Când virează la stânga, semnalizează cu vreo două sute de metri înainte apoi face manevra de parcă tractează și vreo cinci remorci după el. Sunt incredibil de molcolmi. Rar circulă cu viteze de 50 km/h.
Nu îi depășesc, mai ales că e marcaj continuu, nu îi claxonez, nu le dau flash-uri din spate. Merg și eu ca ei, doar că mie îmi provoacă o stare de nervozitate.
Poate veți spune că sunt eu vreun vitezoman, dar dacă vă spun că Georgiana, care stă în dreapta, se enervează și ea uneori când dăm de câte un grec care „parcă doarme pe drum”? Ea cu siguranță nu e vitezomană, ba chiar nu-i place să merg cu viteză mare nici pe autostradă, însă, are și ea, la fel ca mine, ceea ce voi numi „bâzdâc”.

Acum vine întrebarea, unde ne grăbim noi? Ne grăbim să ajungem mai repede la plajă ca să ce? Să stăm mai mult cu cinci minute degeaba?
Nu ne grăbim nicăieri, dar nu avem stare, iar asta e cu siguranță o boală de care suferim mulți. Nu avem răbdare, sau, așa cum spuneam, avem „bâzdâc”.
Cu viteze de treizeci de kilometri pe oră, în cazul puțin probabil al unui accident, cel mult am sparge o bară, am îndoi o aripă, dar sigur nu ar fi nevoie de descarcerare.
Din concediul ăsta, am învățat că de fiecare dată când simt că mă enervez la volan, să îmi dau un reset și să mă întreb în gând „da’ unde p… mă-tii te grăbești?”
În majoritatea cazurilor nu voi avea ce să-mi răspund, așa că voi încerca să scap astfel de acest bâzdâc.

Vă recomand să vă puneți și voi întrebarea asta: unde mă grăbesc când sunt grăbit?