Îi vezi umblând agale cu mâinile împreunate la spate, întotdeauna cu bască pe cap, trecuți bine de prima tinerețe, căutând cu privirea stânga-dreapta. Caută ceva de reclamat.

O mașină parcată de prea mult timp, un agent de pază fără ecuson cu numele, o firmă luminoasă prea luminoasă, un acoperiș de casă fără scocuri, o străduță care ar trebui să aibă sens unic, un indicator care nu ar avea ce căuta acolo.

Ba unul chiar s-a gândit că viteza maximă de 50 km/h în localitate e calculată greșit și a demonstrat în vreo trei pagini că viteza aia dăunează motorului pentru că ar fi o viteză prea mare ca să circuli în treapta a treia și prea mică pentru treapta a patra, ducând astfel la defecțiuni ale cutiei de viteze.

După fiecare astfel de reclamație, primește un răspuns oficial, lucru ce-l face să continue.
Și reclamă mai insistent!

Într-o scară de bloc se tot arde becul, de vină fiind un vecin care bagă intenționat tensiune mai mare în rețea. Pentru a dovedi fără de tăgadă, becul era legat cu o ață de reclamația adusă personal la Poliție.

Un vecin invidios intră noaptea la el în casă și îi schimbă din frigider ouăle cele mari, pe care el le cumpără mai scump, cu ouă mici, pe care vecinul furăcios le cumpără cu mai puțini bani.

Dentistul e doar un agent secret deghizat în halat alb. E sigur de asta. De când a fost la el, când se spală pe dinți îi curge sânge de gingii, în locurile unde i-au fost implantate microcipurile de ascultare și urmărire.

Le zice reclamangii și reclamă orice.
Dacă i s-a pus pata pe tine te va teroriza cu reclamații de toate felurile.

Îmi aduc aminte când  am fost citat în urma unei reclamații și am citit că o gașcă de copii de clasa a 7-a de la o școală din Brașov joacă în fiecare sâmbătă fotbal în curtea școlii și la final sparg câte un geam.

Mă întrebam ce legătură am eu cu asta, dar apoi am citit ca această gașcă de copii era condusă de Godină Marian, agent la Poliția Rutieră. Da, amuzant, dar mi-am pierdut o ora ca să dau o declarație și am intrat din nou în statisticile celor cu dosar penal.

Pe lângă reclamangii, o categorie ușor superioară este cea a procesomanilor. Ăștia umblă cu mapa la subraț, au o agendă în care își notează toate termenele pentru a nu rata niciunul. Au peste 50 de acțiuni în instanță și dau în judecată pe oricine și din orice motiv.

Sunt cei ce au câștigat la început un proces și au simțit gustul, iar de atunci nu s-au mai lăsat. Cunosc toate căile de atac și nu renunță la niciuna.

Atât reclamangiii cât și procesomanii costă mulți bani dacă stăm să calculez câți oameni lucrează pentru a le da lor răspunsuri.

O nouă categorie, apărută mai recent, este cea a „reclamangiilor feisbuciști.”
Au pățit un lucru rău, au scris pe Facebook, postarea a devenit virală și li s-a făcut dreptate. Bun. Din momentul ăla riscul de a scrie non-stop numai despre lucruri rele care ți se întâmplă e unul major și poți deveni ușor un fel de reclamangiu.

Am vrut să ajung aici pentru că seamănă cu cazul meu. Cine mă urmărește de la început îmi cunoaște toată povestea. Pe scurt, am început să scriu pe fb, apoi am denunțat niște lucruri și s-au luat măsuri.

Am ajuns să fiu urmărit de vreo 470 de mii de oameni, iar asta mă putea face să nu-mi mai simt picioarele pe pământ. Nu am avut pe nimeni să mă consilieze și am gestionat de unul singur această notorietate.

Uneori am greșit, alteori am ales bine, dar cel mai important pentru mine e că nu am devenit un încrezut arogant căruia nu-i mai poți ajunge la nas.

M-am întâlnit săptămâna trecută cu colegi din școala de poliție care se mirau că-s la fel. Deci ei se așteptau să nici nu-i mai bag în seamă. Adică mai mult s-a schimbat felul în care sunt eu perceput, decât m-am schimbat eu.

Am observat că dacă mai postez o poză cu Pablo sau orice altceva ce nu are legătură cu „a reclama ceva” apar unii care îmi reproșează că nu mai sunt pe baricade, am abandonat lupta etc.

Nu știu cu cine mă confundă, dar niciodată nu am să transform pagina asta în una de circ. Da, iau atitudine când am ceva de zis, dar nu am să postez non-stop lucruri care nu îmi plac, exact pentru a nu deveni un fel de reclamangiu sau procesoman.

Preferați acasă un câine care atunci când latră știți sigur că o face cu un motiv sau unul care latră toată noaptea la lună de nici nu te lasă să închizi un ochi?

Cum nu te mai uiți pe geam când latră câinele la lună, știind că latră degeaba, la fel își pierd credibilitatea și oamenii care non-stop „latră”.

Nu de alta, dar aș găsi zilnic câte ceva de postat. Pot face poză unui autobuz care scoate fum, pot povesti de funcționara care mi-a vorbit de sus sau de coada la care am stat la vreun ghișeu și să umplu pagina numai cu postări d-astea. Dar n-am să o fac decât atunci când consider eu că e de postat.

Așa că, dacă sunteți în căutare de așa ceva, în loc să-mi reproșați că am „abandonat lupta”, mai bine nu mă mai urmăriți și vă îndreptați spre alții care numai asta fac.

Până una alta, eu mai văd viața și frumoasă, mă bucur de timpul meu liber, iubesc animalele, iar acum mă duc să ma joc cu Pablo și cu Cairo.