Ori de câte ori apare câte o poză sau un video cu polițiști de la SAS, de obicei pe vreo pagină a MAI, unde sunt prezentați într-o lumină bună, chiar fiindu-le aduse laude, încep să curgă comentarii de genul:
„Da, bravo, atâta echipament și antrenament pentru a aresta băbuțele care vând leurdă”, „Căutați-vă alt job dacă vă plângeți atâta”, „În fața interlopilor tremurați de frică, nu mai sunteți viteji”, „doar în fața cetățenilor onești aveți curaj” și multe altele de același tip.
Lucrez de mai mult de trei ani la SAS și nu-mi amintesc ca vreodată să reținem vreo bătrânică de vinde leuștean sau leurdă.

În acești trei ani, nu am întâlnit vreun coleg care să refuze vreo misiune, din teamă. Și da, îndeplinim cele mai periculoase misiuni dintre structurile Poliției Române, că d-aia se și numește Serviciu pentru Acțiuni Speciale. Pe lângă astea, inevitabil apar și destul de multe misiuni pe care le-aș numi banale, care nu implică riscuri spre zero, dar care probabil ar fi putut deveni periculoase în lipsa prezenței noastre acolo.

Faptul că pe paginile MAI apar poze cu „mascați” și li se aduc cuvinte de laudă nu înseamnă câtuși de puțin că cineva desconsideră alte meserii, așa cum înțeleg unii comentând că „alții lucrează și mai greu, nu ies la pensie atât de repede, nu se mai plâng atât și nici nu se laudă”.
Acum, serios, cu cine să se laude paginile oficiale ale unei instituții dacă nu cu propriii angajați? Eu, de exemplu, urmăresc pagini ale șoferilor de camion, ale taximetriștilor etc. Și acolo văd postări despre ei.

În speranța că v-am lămurit în legătură cu mascații și bătrânele cu leuștean, vreau să ating puțin subiectul fricii de interlopi.
Aici, argumentul suprem al acelor care aduc vorba de această teamă este, la momentul ăsta, cazul „Pian”.
Inclusiv pentru mine, situația de acolo s-a văzut foarte urât și am înțeles pentru a nu știu câta oară cât de ușor poate distruge cineva, într-o clipită, munca, uneori de o viață, a unor profesioniști dedicați profesiei lor.
Dar chiar credeți, măcar pentru o clipă, că vreunui polițist sau jandarm i-a fost teamă să intervină? Eu sunt convins că ar fi făcut-o de îndată, dacă ar fi avut o bază legală, adică o dispoziție a unui comandant.
Desigur, cel care comentează revoltat pe Facebook, dacă era el acolo, căci asta e o sintagmă care ne caracterizează (dacă eram eu!!!) și ar fi fost polițist, ar fi intrat, dom’le, peste ei, chiar dacă i se spunea să stea în așteptare, și rupea el tot. Nu, stimabile, nu ai fi făcut asta, căci ai fi încălcat legea. Dacă nu mă crezi, adu-ți aminte ce ai făcut ultima oară când șeful tău de la birou sau de la fabrică ți-a zis să faci un lucru pe care tu îl considerai greșit sau să nu faci un lucru pe care tu-l credeai benefic. Răspunde-ți în gând, căci eu știu deja.

De ce avem atâta echipament, armament și antrenament? Pentru că ne trebuie.
Pentru că în locul băbuței cu leurdă, intrăm adeseori peste infractori deosebit de periculoși, uneori înarmați cu arme de foc și aproape întotdeauna având la dispoziție obiecte pe care, în disperarea de a scăpa, le pot transforma pe loc în veritabile arme. Că doar oricine are în casă un cuțit sau vreun topor ori o furcă în curte.

Interlopii ăștia (detest termenul ăsta) sunt și ei de mai multe feluri, iar în ăștia trei ani am apucat să le întâlnesc pe toate.
Există printre ei cei pe care eu îi numesc „găini”. Ăștia sunt cei care opun rezistență, fac scandal, nu colaborează și devin periculoși.

Le zic peiorativ „găini” pentru că sunt și neasumați, dar și proști. Cât trebuie să te ducă mintea astfel încât să crezi că ai avea vreo șansă să ripostezi în fața a câtorva oameni înarmați până în dinți și special antrenați? Iar dacă reușești să faci ceva, cum poți crede că vei scăpa apoi fără să înfunzi pușcăria și să-ți agravezi situația? Vezi cazul de la Suceava, când o astfel de găină a lovit mișelește un coleg.
De obicei, ăștia de tip „găină” au ori 60 de kile uzi, ori sunt cefe late care trag de fiare și se consideră sportivi, deși le atârnă burțile pline de vergeturi, iar dacă ar trebui să alerge 100 de metri și-ar da duhul.

Îmi amintesc că, intrând într-o dimineață peste unul care, la rândul lui intrase peste o bătrână în casă, o bătuse cu bestialitate, introducându-i pumnul în gură, la propriu, (n-am putut înțelege de ce făcuse asta) și îi luase toți banii din casă, am dat peste un fel de măscărici, tatuat din cap până în picioare. Așezându-l pe burtă pentru a-l încătușa, a început să se zbată și să facă urât, deși dacă m-aș fi lăsat cu toată greutate pe el, probabil că aș fi rupt ceva în el, pentru că nu cântărea cu mult mai multe kilograme decât echipamentul pe care îl aveam pe mine. Dar el era rău.

În scurt timp, periculoșii ăștia devin miei și asistă cuminți la percheziție, dar își recapătă mersul de șmecher când sunt conduși de la scara blocului spre dubă, fiind pentru ei o reclamă extraordinară în fața vecinilor care privesc curioși de la geamuri, după ce au fost treziți devreme de loviturile berbecului în ușă.

Mai există infractorii pentru care furturile, traficul de droguri etc reprezintă pentru ei o meserie, știind foarte bine că meseria noastră e să-i prindem în timp ce a lor e să facă în așa fel să nu fie descoperiți.
Ăștia au un fel de respect, nu comentează nimic, nu au obiecții, nu opun rezistență, duc mâinile la spate singuri și răspund frumos la orice îi întrebi. De multe ori te simți la ei în casă ca la o gazdă amabilă, ba chiar unii te întreabă dacă nu vrei o cafea. N-aș putea spune că îi apreciez, ar fi prea mult, dar constat totuși că sunt asumați, că îți respectă munca și nu vor avea niciodată ceva personal cu tine, chiar și dacă ți-ar vedea fața și te-ar întâlni peste ceva timp la vreun supermarket.

Odată, conducându-l pe unul la toaletă, am luat un cuțit care era pe o noptieră, pe traseul spre baie, și l-am băgat într-un sertar. S-a uitat la mine, a zâmbit și mi-a zis: „Ce-ai, dom’le, crezi că eu fac urâte d-astea, crezi că-s vreun tărtan obosit?”
Nici nu bănuiam că va face ceva, dar nici nu ai cum să elimini orice variantă și niciodată nu trebuie să te relaxezi în preajma lor.
Așa că, deși pot înțelege unele comentarii,  nu am văzut și nici nu voi vedea vreodată vreun „mascat” care să se teamă de infractori.

Emoții și adrenalină da, pot apărea și te pot face ca, în viteză, să descoperi că poarta era descuiată abia după ce sari gardul sau să lovești atât de tare cu berbecul chiar și într-o ușa slabă încât să te trezești că ai ajuns direct în bucătărie cu tot cu berbec și ușă.