Loganurile nu se inventaseră încă, iar dubele, două la număr, stăteau mai mult parcate în fața secției. Lipsă de combustibil.
Noi, elevii școlilor de poliție aflați în stagiul de practică, eram un fel de mană cerească pentru ofițerul care făcea planificarea serviciilor. De fiecare polițist atârna câte un elev și făcea astfel dintr-o patrulă două, iar din două făcea patru.

„Voi ați venit în Poliție când trebuia să plecați” îmi spunea polițistul alături de care plecam în patrulare pedestră, înfofolit bine și cu două rânduri de izmene.
După ora 00 străzile erau pustii iarna, rar mai dădeai de un câine trecând pe lângă tine spre o direcție parcă bine stabilită, lăsându-ți impresia că mergea undeva cu o treabă.
După două ore de mers pe jos, cu buzele vinete, mă bucuram auzindu-l pe bătrânul polițist să mergem să controlăm un paznic.
-Hai, colo, pân’ la ‘nea Marcel.

Aveam deja vreo lună de patrulat noaptea pe jos și știam ce însemna acel control.
Lanterna câștigată parcă într-o pungă de pufuleți lumina vag, dar suficient cât, prin fereastră, să i se poată vedea capul greu, sprijinit pe masă, al bătrânului paznic cu simț de răspundere.
-‘Nea Marcele!
Nenea Marcel se ridica drepți ca un soldat, dorind să împrășite orice suspiciune că ar fi ațipit și ne descuia rapid ușa barăcii.
-Să trăiți, haideți poftiți!
Impactul cu aerul cald ieșit brusc în frigul aprig de afară era amețitor. Mă lovea direct în față acel miros de șosete de paznic care lucrează în ture, combinat cu fel de fel de alte miresme provenite din diferite merinde lăsate pe masă spre a fi mâncate mai târziu.
-Ce faci, ‘nea Marcele?
-Eh, ce să fac și eu, uite mi-am rezemat și eu capul o țâră, că dacă tot nu am voie să dorm aici, mai stau și eu cum pot.
Știam toți trei că omul dormea dus, dar unul mințea iar celialți doi se prefăceau că-l cred.
-Uite ce fain ți-ai făcut aici, ai pat, televizor… ce-ți mai trebuie?
-Apăi doar pentru mine mi-am făcut, că eu stau aici. Cine să-mi facă dacă nu eu?

Replicile astea le știam pe de rost, erau mereu aceleași, dar întrețineau mereu discuția și prelungeau timpul de ședere în căldura puturoasă emanată de rezistența din BCA cu rol de reșou, aflată sub un scaun cu tapițerie mucedă.
-Haideți, luați loc! ne îndemna ‘nea Marcel în timp ce se încălța, spre bucuria mea.

Urmau apoi poveștile de pe vremea lui Ceaușescu și despre piesele lucrate de strung chiar de mâna lui, pe vremea când lucra în uzină. Le știam și pe alea, dar zâmbeam când îl auzeam râzând și oftam când îl auzeam trist.
Parcă nici nu mai puțea în acel mic Wuhan, în care, în mod sigur, năstrușnici viruși și minunate bacterii își aveau cuibul. Era cald acum, era bine.

Aș fi putut sta acolo, în duhoarea fierbinte, până dimineață. Mă simțeam ca la gura sobei, iar gerul năpraznic la care priveam prin geamul jegos nu mă îndemna deloc să ies afară la patrulare.
Cu cele trei rânduri de haine, ultimul lucru de care aveam nevoie era să mă ia vreo nevoie mai gravă de toaletă. Dar chiar simțeam asta. Simțeam cum îmi dă târcoale, apropiindu-se de ieșire.
Dacă aveam certitudinea că n-o fi altceva, aș fi eliberat-o, dând-o uitării, chiar acolo, în mica gheretă, fără să-mi fac griji că nările vreunuia din încăpere ar simți vreun miros mai puturos decât cel existent deja. Dar nu voiam să risc, așa că, timid, l-am întrebat pe ‘nea Marcel dacă are vreo toaletă.
-Sigur că da, cum să n-am, Doamne ferește.
Atât de convingător mi-a zis, încât mă așteptam să mă ducă în vreo baie cu jacuzzi, caldă și parfumată ca primăvara.

-Uite, acolo în capăt, pe ușa aia! Dar vezi că s-a ars becu’.
Am intrat pe ușa întredeschisă și am încercat să o închid după mine. Nu se închidea. Era o încăpere de vreun metru pătrat, cu un vas de wc ce fusese odată alb, de o culoare îndoielnică acum. Un geam pătrat deasupra wc-ului lăsa să intre viscolul printr-o spărtură, iar sub chiuveta picurau vreo doi stropi la zece secunde într-o găleată în care stătea rezemat un mop. Măcar nu mirosea urât, era doar aerul de afară, la fel de curat și rece. Iar cel mai important, era hârtie igienică suficientă.
Să mă pun cu fundul pe vasul ăla nu era o opțiune, iar să mă urc cu picioarele nu voiam, mai ales că văzusem mai de mult la Județean un pacient venit cu cioburi de wc în cur după ce a practicat metoda asta. Așa că am învelit bine vasul în hârtie și mi-am așezat fundul cu grijă, în timp ce sprijineam ușa cu un picior.

Aveam să aflu dacă ceea ce mă bântuia era real sau doar o alarmă falsă.
Am eliberat presiunea și am auzit un pleosc, semn că totul se întâmpla pe bune.
Impactul cu luciul apei fusese atât de puternic încât bucile îmi erau acum umezi, iar eu de-a dreptul speriat. Speram să fie doar apă. De altfel, dacă era altceva, nu avea cum să fie atât de rece.
Îngrozit, am luat niște hârtie și m-am șters suav pe buca dreaptă, apoi am eliberat ușor ușa, cât să pătrundă suficientă lumină cât să văd ce-i pe hârtie. Am răsuflat ușurat, era doar apă.
După ce am terminat treaba, dorind să apăs clapeta pentru a trage apa, am realizat rapid care era rolul acelei găleți de sub chiuvetă.
-A rupt-o colegu’ de pe tura ailaltă, că trage apa aia de zici că n-are baie acasă! mi-a zis ‘nea Marcel apoi.
-Hai, elevule, să mai dăm o tură, vedem ce mai e pe străzi.
-Registrul? strigă ‘nea Marcel după noi.
-Aaa, da, registrul.
Cu registrul de control completat, l-am lăsat pe ‘nea Marcel să-și rezeme din nou capul, dacă tot nu avea voie să doarmă, și am dispărut în gerul năpraznic, până pe la 6.
Pe la 8 am ajuns acasă și m-am băgat în pat, direct la somn. Urma o nouă noapte.